And , finally, I'm not scared

[Aaron Hart]

• O urmări pe fată cu privirea şi realiză că nu o recunoştea deloc. Nu o mai văzuse prin castel niciodată- cel puţin ca fantomă - , deci bănuia că nu murise de foarte mult timp. Poate părea ciudat, sau surprinzător din partea lui, dar avea ciudata obişnuinţă de a studia celelalte fantome. Evident, o făcea fără ca acestea să-şi dea seama, căci altfel ar fi intrat în tot felul de probleme. Încerca să treacă de aparenţa lor răceală şi tristeţe, şi în unele cazuri, bucurie, să le descopere secretele bine ascunse , motivul pentru care nu aleseseră pacea eternă. El o făcuse fiindcă nu se simţea demn de ea, se simţea mizerabil. Şi, dacă se gândea bine nu înţelegea de ce făcea aceste lucruri. Probabil căuta pe cineva ca el, un eventual prieten, cineva care să-l înţeleagă, dar de cele mai multe ori era dezamăgit, şi, din nou singur.
  
  " De paisprezece ani, dacă nu cumva am pierdut noţiunea timpului." Răspunde în cele din urmă, uşor gânditor. "Dar tu?" Rosti cuvintele ceva mai încet, parcă nehotărât dacă să întrebe sau nu.
  
  Apoi o priveşte. Părea atât de blândă şi inimoasă, avea senzaţia că nu ar fi fost în stare să rănească nici măcar o muscă. Nu reuşea să înţeleagă cum de cineva ar fi fost în stare să o ucidă. Era ceva nebunesc, animalic. El îşi meritase soarta, dar ea, ea ce făcuse? Nu se putea gândi la nimic şi în cele din urmă renunţă la aceste idei. Nu era cel mai în măsură să judece o astfel de situaţie, aşa că mai bine păstra tăcerea.