And , finally, I'm not scared

[Aaron Hart]

• Îi zâmbi blând fetei , recunoscător pentru încurajări. Deşi nu prea avusese parte de ele, ajunse la concluzia că momentele ca acestea erau cele care făceau viaţa să merite -sau mă rog , nu chiar viaţă- Atunci când o persoană pe care abia ai cunoscut-o te înţelege şi îţi este alăturo, atunci când un străin îţi zâmbeşte pe stradă şi îţi doreşte o zi bună. Aceste întâmplrăi aparent nesemnificative, trecute cu vederea de cei mai mulţi erau cele care îţi înseninau ziua. Pe când fusese el elev aproape toţi fuseseră aşa, mereu când era nevoie uitau de neînţelegerile personale şi colborau într-un scop comun. Acum însă, din câte observase, ura şi competiţia dintre case, şi chiar colegi, devenise mai acerbă.
  
  "Am ucis. Zeci, poate sute. Totul pentru un scop egoist. Am fost orbit de putere şi am făcut o greşeală imensă, pentru care au plătit cei la care ţineam. Nu merit." Rosti Aaron, pe un ton stins, aproape îndurerat şi îşi lăsă, pentru numai o clipă, privirea să îi alunece din nou în trecut.
  
  O privi cu blândeţe şi înţelegere pe tânără, atunci când îi auzi povestea. Avea impresia că mai era ceva, ceva ce nu voia să-i dezvăluie. Îşi dădea seama după privirea ei. Însă nu insistă. Nu voia să o facă să se simtă rău.
  "Îmi pare rău. Nu meritai aşa ceva." Rosti şi o atinse uşor pe cap, ca într-o mângâiere. "Eu sunt Aaron, Aaron Hart." Îi întinse mâna , cu un zâmbet mic pe buze.