And , finally, I'm not scared

[Aaron Hart]

• La un moment dat observă că fata se uita înspre perete, cu o privire nu tocmai prietenoasă. Aproape imediat îşi dădu seama că era vina tablourilor alea nesuferite, care credeau că le ştiu pe toate. Pentru câteva minute se liniştiseră, apoi îşi reluaseră vechiul obicei de a comenta la adresa lor, şi mai ales a lui. Aaron îşi lăsă încet capul pe spate, închise ochii şi numără în gând, parcă aşteptând să înceteze. Cum acest lucru nu se întâmplă, pluti până la una din picturi, bătrânelul care îi ceruse -de fapt, ordonase - mai devreme să plece şi îl întoarse cu spatele. Urmă un moment de tăcere, după care tablourile începură să îl desconsidere şi mai tare. El doar râse, căci nu avea de gând să se enerveze tocmai din cauza lor . Era obişnuit să se vorbească astfel despre el, fie că o făcea în faţa sau pe la spatele lui. Le aruncă un zâmbet tablourilor, unul nonşalant, poate chiar nebunesc, şi se întoarse la Calliope.
  
  Pentru o clipă, avu senzaţia că fantoma se temea de el din cauza mărtusirsii sale, şi începu să-şi muşte buza , uşor agitat. Însă, îşi dădu seama repede că era doar mintea îi juca feste.
  "Nu este adevărat. Numele arătă cine suntem, ne ajută să nu uităm ce am fost. Dacă ne abandonăm numele, ce ne mai ţine legaţi de cei care am fost odată?" Aaron clătină din cap , şi din instinct îşi dădu câteva fire de păr din ochi."Nu, nu este bine. Cu timpul ne pierdem dacă uităm cine suntem."
  
  Îi zâmbi din nou tinerei fantome din faţa ei şi realiză încă o dată ce suflet bun avea.
  "Mulţumesc, Calliope. Eşti o persoană cu adevărat specială. Cred sincer că nu meriţi ceea ce ţi s-a întâmplat."