life can stop, but happiness is still coming

[Aaron Hart]

• "Aaron Hart." Se prezentă la rându-i, arătând un alt zâmbet cald.
  Lexie... Era un nume tare neobişnuit. Cel puţin Aaron nu-l mai auzise înainte niciodată, cel puţin nu ca prenume, ci , mai degrabă ca o poreclă. Însă credea, chiar dacă, poate, nu era în cel mai măsură să-şi dea cu părerea, că i se potrivea Viperinei. Nu o cunoştea şi nici nu o mai urmărise înainte, însă aşa simţea. Era primul om cu care comunica în mod direct, fără să încerce s-o şteargă cât mai repede. Încă era uşor agitat, se simţea incomfortabil în preajma celor vii fiindcă , datorită a ceea ce a făcut în trecut , avea un sentiment de vinovăţie şi obligaţie asupra lor. Nu putea scăpa de el în totalitate. Însă Lexie era diferită, avea un presentiment că aşa este.
  
  Într-un moment de neatenţie ochii îi căzură din nou asupra oglindei şi o văzu din nou. Fata roşcată, cea care însemnase atât de mult pentru el, zâmbindu-i. Nu era supărată, şi cel mai important era vie. Îl strângea în braţe de la spate, râzând copilăreşte şi îi şopti ceva la ureche. Ceva ce nu auzi. Întinse mâna , parcă vrând s-o tragă înapoi, s-o roage să repete , în speranţa că va putea auzi. Însă mâna sa trecu pur şi simplu prin oglindă. Simţi că păleşte în interior, aşa că-şi luă privirea de la obictul din sticlă.
  
  "De obicei, când îmi frecam mâinile, plănuiam ceva. Sau voiam să aflu ceva. Vrei să ştii ceva, Lexie?" Întrebă pe un ton cât se poate de nonşalant şi zâmbi din nou. Ştia, sau cel puţin bănuia, ce dorea să îi spună. Era curioasă în legătură cu el, fiindcă nu se arăta de obicei oamenilor, iar ea părea genul care cunoştea orice colţişor din castel.