Black ice

[Evan F. Lovel]

• Ethan se întoarse brusc la zgomotul pe care îl făcu cheia în uşă. Nu se gândise deloc ce ar face dacă s-ar întâmpla aşa ceva. Îşi dădu seama că probabil ceea ce făcea nu era tocmai o idee bună. Îşi aminti de planul lui iniţial, la care renunţase din momentul în care Lexie dădu peste el.
  Rosti în minte o vrajă de invizibilitate, apoi aruncă aceeaşi vrajă pe Lexie. Din câte vedea, fata îngheţase complet, ca şi cum dacă ar sta nemişcată, femeia care tocmai intrase pe uşă n-ar fi văzut-o.
  Era Dorris, normal. Intră în birou şi închise uşa după ea. Apoi, traversă camera cu paşi mari şi se trânti pe scaunul din faţa biroului. Îşi sprijini coatele de masă şi îşi masă tâmplele, strâmbându-şi din greşeală ochelarii în formă de semilună de pe nas. Ethan îşi dădu seama că era obosită, pentru că părea mai bătrână ca niciodată. Părul alb îi stătea vâlvoiat în bucle mici, iar faţa era brăzdată de mai multe riduri decât de obicei. Pentru o clipă, lui Ethan i se făcu ruşine că venise să fure de la o bătrânică fără apărare, apoi îşi aminti scopul lui.
  Nu-şi dorea medalionul în scopuri personale. Nu avea de gând să-l folosească ca să trăiască pentru mii de ani, sau ca să fie invincibil. Avea de gând să i-l dea mamei sale. Era sigur că tatăl lui va reuşi să vindece orice boală ar fi avut. Tatăl lui era Vindecător, iar mama lui tocmai aflase acum câteva săptămâni că are cancer. Normal că toată familia fusese distrusă, şi, când aflase de medalion, nici nu mai stătuse pe gânduri. Ştia că mama lui avea nevoie de asta.
  Scrută camera în căutarea obiectului pentru care riscase atât de multe, şi atunci îl văzu, pe dulap, agăţat de o mică sculptură a două coarne de cerb. O luă pe Lexie de unde credea că era mâna ei, apoi o trase încet spre dulap, sperând să observe ceea ce voia să îi arate.
  Atunci, Dorris plescăi nervoasă din buze şi se ridică brusc de la birou. Ethan aproape că crezu că le dejucase camuflarea, dar, fără să sufle vreo vorbă, femeia ieşi din birou şi încuie uşa după ea. Ethan îi ascultă paşii pe coridor, apoi scăpă un suspin de uşurare. Ridică vraja şi se simţi destul de în siguranţă ca să rişte nişte şoapte.
  "Pe dulap, Lexie. Ăla e medalionul," spuse el, arătându-i fetei unde să se uite.