You know my past, not my scars

[Aylee L. Lovel]

You know my past, not my scars
Smeared with frustration, lost in fads, I sing as I pretend to be happy
Persuading myself to run some more, I go recklessly and quietly windward
Enemies on all sides, one game after going into war
Cigarette smoke rolls into the air and disappears into the empty space
"Am I the only one that thinks being alive is sad?"

Private

• Puse un picior in fata celuilalt, din nou si din nou. Mersul era ceva dureros, iar respiratul ceva necesar. Nu isi dorea sa faca nici una dintre acestea doua. Vroia doar sa dispara, vroia sa fie invizibila si sa fie stearsa din memoria tuturor, de parca nu ar fi existat niciodata. Doar atunci ar fi putut fericita, poate ca ar fi putut sa ia totul de la inceput. Nu mai vroia sa fie Aylee de la viperini, nu mai vroia sa fie o mincinoasa. Ar fi putut fi cineva simplu, un incuiat care isi petrece viata crezand ca stie totul, cand de fapt aceasta il controleaza ca pe o marioneta ce nu isi poate lepada sforile. Ar fi putut sa fie o Sarah sau o Alice, cu prieteni apropriati, parinti iubitori si un frate mai mare enervant.
  Insa se parea ca viata ei ii pregatise ceva diferit. O viata in negru si gri traita sub un soare care arde pielea si prajeste iluzii. Ani petrecuti pe asfaltul fierbinte, unde singura sursa de apa este ploaia acida ce te loveste peste fata. Flori vestejite primite in dar de la doi ochi ce privesc prin tine, in timp ce pasii din nisip sunt stersi de brize venite din departari necunoscute. Isi cuprinse talia cu bratele, intr-o incercare disperata de a acoperi golul din interiorul ei si de a-si incalzi sufletul pietrificat. Ce cauta ea acolo? Cauta oare pe cineva? Oare o cauta cineva pe ea?
  Ridica privirea doar pentru a-si da seama ca nu stia unde se afla. Ultima oara era pe Aleea Diagon. Vazuse pe cineva gata sa Dispara si se prinse de haina lui, pregatita sa ajunga oriunde, de preferat la capatul pamantului, unde sa nu o gaseasca nimeni. Insa barbatul nu paruse a veni la capatul pamantului, ajungand intr-un simplu oras, in fata unei cladiri mari. Aylee ascultase cu ochii goi predica barbatului despre cat e de periculos sa te prinzi de oameni Disparand, dupa care plecase. El nu intelegea. Nu putea sa fie mai distrusa de atat. Nu poti strica o papusa sparta de portelan astfel incat sa o slutesti mai tare deca e deja.
  Acum dadea ture cladirii mari, de parca ar fi avut sens. Inconjura constructia de piatra de parca aceasta ar fi putut sa ii dea un raspuns despre cum sa dispara in neant, lasand in urma o bagheta neagra si un suflet intunecat. Atata vreme fusese chinuita de sentimentele celorlalti, incat ale ei se stersera incetul cu incetul, ramanand carcasa goala a unei casete pierdute de mult. Nu dadea raspunsuri si nu asculta intrebari.
  In jurul sau oamenii incepeau sa isi grabeasca ritmul sacadat, iar Aylee se opri in loc, incercand sa isi dea seama ce transformase campul de maci linistit intr-un furnicar grabit. Un tunet ce se auzi din departare ii raspunse la intrebarea ce nu ii parasise buzele. Daca incepea ploaia atunci ea nu mai avea ce sa caute in aer liber. Asta era o regula nescrisa, dar care ar fi trebuit sa o stie toata lumea, chiar si fortele naturii. Nestiind unde se afla, singurul lucru la care se putu gandi era sa intre n cladirea care inca nu stia ce reprezenta.