After a long time

[Effy K. Dietrich]

• Nu ştia de ce se întorsese şi de ce, dacă tot o făcuse, îi era frică să intre în castel. Trecuseră doi ani, şi tot avea acel sentiment că toată lumea o priveşte cu ură, ca pe o ciudăţenie a naturii. Ar fi trebuit să plece pur şi simplu, aşa cum făcea de fiecare dată când nu se simţea în siguranţă, când era respinsă. Dar nu putea. Poate fiindcă îi era atât de dor de Hogwarts, de colegii ei, poate fiindcă plecase prea devreme şi nu apucase să se bucure de emoţiile ultimului an, şi astfel nu se resemnase cu gândul că-şi părăsea casa, adevărata casă
  
  Îşi petrecuse ultimele ore urmărindu-i pe actualii elevi ai şcolii. Se simţea derutată văzând atâtea feţe noi, pierdută chiar, însă se liniştea de fiecare dată când zărea pe unul din vechii ei prieteni. Bineînţeles, nu se apropia de ei, stătea retrasă într-un colţ urmărindu-i, în special pe Cercetaşi. Casa ei de suflet, familia ei. Indiferent dacă îi cunoştea sau nu, nu-şi putea stăpâni un zâmbet de fiecare dată când îi vedea, îi aducea aminte de atâtea de lucruri.
  Aşa că, nu se stăpâni şi nici nu se miră, când se trezi mergând spre Aripa Spitalului. Un Cercetaş căzuse de pe mătură în timpul lecţiei, şi reacţionase instinctiv. Până la urmă, tot un leu rămânea.
  
  "Asta spune tuturor, mai multă compasiune de la ea n-ai să găseşti." Surâse Effy atunci când ajunse lângă tânăr, exact după plecarea asistentei. Aşa fusese de când vizitase Aripa Spitalului prima dată, şi era sigură că nu se schimba niciodată.
  "Cum te simţi?" Întrebă apoi, pe un ton blajin, ochii săi de culoarea safirelor fixându-l pe Cercetaş.