let me talk

[Isolde du Maurier]

• India se întoarse spre Kurt, privindu-l necruţătoare.
  "Domnule Malfoy, ştiţi doar că nu am fost şi nu voi fi vreodată vreo femeie fatală. Însă nu aţi înţeles asta niciodată. Nu v-aţi străduit să îmi cunoaşteţi esenţa. V-am mai spus, acum mult timp, în debaraua aia din turnul de la Hogwarts că nu pun preţ pe exteriorul lucrurilor sau al oamenilor. Atunci eram mai mică...mai neexperimentată...dar oarecum, mai isteaţă."
  
  Ultimele cuvinte le spuse aproape plângând, cu o urmă de melancolie şi tristeţe în voce. Îi era dor de cei 17 ani, şi deşi nu dorise, se maturizase prea mult de atunci. Mereu îşi spusese că sufletul ei va rămâne veşnic pur, copilăros, ca la 17 ani, însă evenimentele din ultimii 2 ani o schimbaseră. Nu-i plăcea deloc asta, şi ar fi dorit să mai fie, într-un fel, la fel de naivă ca atunci. Însă timpul trecuse, şi o dată cu el, se dusese şi delicateţea ei. La naiba, timp necruţător!
  "Nu am de gând să mă arunc de bunăvoie în capcana moşului ăstuia. Dacă are ceva cu mine, să-mi spună pe faţă. Sau în duel. Dar nu am de gând să fiu domnişoara naivă şi prostuţă care crede tot", replică ea, hotărâtă.
  
  Se gândi o clipă, încercând să îşi dea seama de ce spusese domnişoară, având în vedere că era văduvă. Oricum, chiar dacă fusese măritată cu doar câteva luni în urmă, Michel Levine nu se atinsese de ea, aşa că se putea numi încă domnişoară. Se înfioră gândindu-se că încercase să îl iubească pe acel om, care murise atât de repede. Slavă Domnului că nu reuşise, căci astfel acum ar fi fost cu inima frântă!