damn their killing, damn their lies

[Isolde du Maurier]

• Urmări neliniştită şi puţin speriată reacţia tipului, şi fără să se mai abţină, izbucni în râs, aşezându-se pe jos şi continuând să privească spectacolul.
  "Ei haide, domnule, am trecut prin situaţii şi mai naşpa. Şi crezi sau nu, am fost şi la Azkaban, dar nu e aşa naşpa pe cât se spune. Doar mult timp liber şi puţină mâncare."
  
  Deşi nu arătă, se înfiorase când îşi amintise de groaznica închisoare. Nu îi fusese frică de Dementori, fiind de mult obişnuită cu disperarea şi nefericirea, însă foamea încă îi mai crea coşmaruri. Îşi spuse că data viitoare, mai bine ajungea în pământ decât în Azkaban. Cel puţin la prima variantă nu avea să-şi mai facă griji de mâncare.
  
  Îşi îndreptă atenţia spre cel de-al doilea personaj, privindu-l încruntată. Nu avea să-l lase să-i folosească nici un organ, nici moartă, nici vie. Nu suporta gândul să fie ciopârţită şi spera ca după moartea ei, cunoscuţilor săi să nu le vină minunata idee s-o facă zdrenţe doar pentru a ajuta pe alţii. Nu pe ea, nu în acest fel.
  "Domnul acesta?" întrebă ea, arătând spre rănit. "Dar de ce? Sunt sigură că, în nebunia lui, cineva îl găseşte atrăgător. Mereu am considerat că nebunii sau 'răufăcătorii' sunt mai interesanţi. Trebuie să recunosc că mă bucur că am dat peste cineva care nu se abţine să-şi ţină gura în prezenţa mea. Dacă tot am ajuns atât de departe, aş putea să vă ştiu şi eu numele? Nu-mi place să mă gândesc la voi ca la tipul x, individul ăsta sau altele."