damn their killing, damn their lies

[Isolde du Maurier]

• Se încruntă la tip, ştiind că nu o credea. Însă nu avea cum să-i demonstreze şi nici nu avea chef să-şi bată capul cu asta. Era mai interesata de rana lui ciudată, şi oarecum, cu a se blestema că fusese atât de proastă încât să mai rămână prin preajmă. Nici nu ştia care dintre o înspăimânta mai mult.
  "Credeţi sau nu, nu-mi pasă. Dar nu aş avea nici un motiv să mă dau mare. Eu..."
  
  Însă fu oprită de nebunul nr.1, care o trânti la pământ, începând să-i ţină un discurs care nu o împresionă. Fusese în pericol de moarte de mult mai multe ori înainte, iar acum, lângă ăştia doi, nu i se părea nimic ieşit din comun. Doar încercau s-o înspăimânte, pentru a se da mari şi tari. Tipic. Simţi în gură un gust amar, şi când invididul se îndepărtă de ea, eliberând-o, se ridică, frecându-şi capul care începea s-o doară, şi scuturându-se de pământul şi praful care i se încâlcise în păr. Brutal om. Îl privi încruntată, aruncându-i un zâmbet ironic când îi auzi presupusul nume, şi îşi scoase bagheta, folosind-o pe post de beţigaş pentru a-şi prinde părul într-un coc la baza gâtului.
  "Mdah, şi mama mea a fost regina Elizabeta", rosti ea, aşezându-se pe pământ, cu picioarele sub ea, în stil turcesc.
  
  Când auzi că cei doi aveau nevoie de un Vindecător, se gândi instantaneu la Victor, însă decise că nu dorea să-l vadă implicat în aşa ceva. Deşi el se asemăna oarecum cu ăştia doi, înjurând la fel de vulcanic ca şi ei. Însă Victor era altfel, nebun, dar geniu. Îi era dor de el, însă în momentul de faţă era prinsă cu doi posibili asasini ai ei. Mare lucru!
  "Venisem în pădure pentru a mă relaxa, însă se pare că acest lucru nu mai e deloc posibil, dragă.", răspunse ea, privindu-i acuzator pe cei doi.
  "Nu-mi pasă ce vor alte femei de la domnul de faţă, şi nici faptul că voi doi încercaţi să ma impresionaţi. Nu mă atrageţi deloc, dacă ţineţi morţiş să aflaţi", continuă ea, încercând să fie cât mai arogantă.