damn their killing, damn their lies

[Isolde du Maurier]

• Se uită uşor neimpresionată şi totuşi fascinată la bărbatul numit Edward, şi îşi dădu seama că era prima persoană de genul pe care o întâlnise până atunci. Cercurile înaltei societăţi prin care se învârtise până atunci nu îi permisese să dea peste oameni care se comportau exact aşa cum erau. Iar faptul că devenise contesă cu ocazia căsătoriei sale din Franţa nu o ajutase. Însă acum, se bucura ca aceştia doi nu se purtau cu mănuşi cu ea. Deşi nu ştia dacă îi plăceau glumele lor -mai bine spus, lui- care o depăşeau.
  "Edward, dragă, nu pierde speranţa", rosti ea, pe un ton jucăuş.
  
  Şi adevărul era că dacă acesta îi asculta sfatul, la cât de vulnerabilă era, nu putea şti dacă nu avea să facă vreo prostie. Încercă să nu se gândească la asta, fiindcă la cât de paranoică era, începea să creadă că i seputeau citi gândurile.
  
  Se intoarse ca sărită spre cel numit Alex, uitându-se mirată la el.
  "Ei bine, dacă ţie asta ţi se pare, te las să crezi ce vrei, Alex dragă", rosti ea, deşi nu se simţea în largul ei şi nu avea idee despre cum ar fi trebuit să reacţioneze şi ce să spună.