let me talk

[Isolde du Maurier]

• "Mă bucur pentru tine", şopti ea, dar fără nici o inflexiune în voce.
  
  Ştia că nu avea de ce să se simtă invidioasă, însă se simţea. Nu îşi dorise niciodată un copil -mai ales, doi-, însă Kurt nu înţelese asta niciodată. Poate că într-un final ar fi acceptat, însă era mai puţin probabil. Avea doar 19 ani, o întreagă viaţă înainte, iar dacă Kurt nu vroia să o aştepte, atunci ea trebuia să treacă peste. Nu vroia să se lege la cap fără să o doară. Era sigură că va găsi pe cineva dispus să facă tot ce dorea ea, dar nu cineva ca Michel. El fusese mult prea orbit de iubire, şi devenise aproape inuman, dispus să îi împlinească toate dorinţele. Ea dorea pe cineva la fel de egoist ca ea, dar care s-o iubească. Doi egoişti care să treacă peste egoismul lor şi să se unească într-o singură fiinţă. Iar Kurt nu reuşise s-o facă să-şi dorească să renunţe la libertate.
  "Niciodată nu m-am gândit că ţelul tău era să ai o familie. Prima oară când te-am întâlnit, am crezut mai degrabă că vrei să mori liber şi beat. Însă nu m-am priceput niciodată să citesc oamenii"
  
  Se opri, oftând, şi se întoarse spre el, cu stofele negre învăluind-o ca o mireasă neagră. Se întrebă dacă cineva avea să contemple vreodată această imagine a ei, şi dintr-odată se simţi bătrână şi respingătoare.
  "Freyja mi-a zis să-ţi spun, deşi eu i-am zis mereu să fie ea cea care-ţi spune. Nu vei fi numai tată, dar şi bunic. Înconjurat de copilaşi blonzi şi cu ochi negri...sau verzi, depinde cine e norocos", continuă ea cu un zâmbet ştrengar pe buze.