damn their killing, damn their lies

[Eric Grimm]

Nu exista om pe acest pamant sau altul, viu sau mort sau nenascut care sa il inteleaga pe Eric cum o facea Alain. Nici om care sa il amuze cum o facea el. Si de-aia erau ei prieteni. Nu isi mai aducea aminte de cand rasese asa ultima oara, desi stomacul care i se strangea periculos era o dovada clara ca nu mai mancase prea mult.

"Domnisoara de fata," incepu el inainte sa o ia de la locul ei si sa o mute inapoi la el in poala si sa-i mangaie ceafa si umerii lejer, de parca s-ar cunoaste de cel putin o viata, "pare un pic bipolara si nedumerita." O saruta pe tampla, incercand tactica numarul doi. "Dar daca ii explic eu frumos la ureche ca lucrurile pot fi si frumoase si dragute intre mine si ea? Si daca ii zic cat de frumoasa o consider si cat de mult mi-ar placea sa descopar mai bine ce gust au buzele ei?"

Se intoarse spre Alain. "Esti o caricatura de om cu pipa. Legat la cap esti tu, de propria persoana insipida si rece si libidinoasa." Erau identici, efectiv, el cu Alain.

Revenind la India, ii prinse barbia intre degete si ii intoarse capul usor spre el, privind-o in ochi. Ii sopti cu buzele din nou aproape de ale ei. "Pot sa te sarut? Cum trebuie, incet si cu ochii inchisi?"

Nu conta daca mergea sau nu, Eric se distra teribil. Curand ar fi trebuit sa plece de acolo si probabil India urma sa se ascunda sub o piatra si sa nu o mai vada nicioadata.