A smile is the prettiest thing you can wear

[Ema Snow]

Ema ciocani cu putere in usa, dar nimeni nu-i raspunse. Se uita aproape exasperata la ceas. Ok, sigur matusa ei nu ajunsese inca acasa. Se intreba de ce oare tinuse atat de mult sa ia cel mai matinal tren spre Pestera lui Godric. Stia ca drumul era destul de lung, dar nici chiar atata!
Se intoarse cu spatele spre usa si se uita la cele cateva case de peste drum. Venise de multe ori aici pe cand era doar o copilita si stia zona destul de bine. Cobori cele trei scari din fata casei si pasi pe alee, trecand de portita de lemn alb, pana la strada.
Incet, cu mintea hoinarind aiurea, tanara se lasa purtata spre singura zona unde putea gasi o sursa cu apa. Nu de alta, dar caldura soarelui de amiaza incepea sa-si spuna cuvantul. Sa se afle in preajma unei ape ar fi fost nemaipomenit. Singura problema era, din cate se parea, ca nu avea sa fie singura.
Ema il privi oarecum ingrijorata pe tanarul din fata ei. Parea sa sufere, iar asta o nelinisti pe Soimeanca. Pe de o parte, vroia sa faca ceva sa-l ajute, dar pe de alta parte, nu vroia sa deranjeze. Se apropie de el cu pasi siguri, dar mici. Tanarul era cu siguranta una dintre cele mai inalte persoane pe care Ema le vazuse in viata ei.
" Va simtiti bine?" intreba ea incet, lasandu-se usor pe vine pentru a fi la acelasi nivel cu el.