A smile is the prettiest thing you can wear

[Ema Snow]

Realiza - de ce sa minta? cumva socata - ca atunci cand se ridicase pe varfuri ca sa-i ofere premiul, ii provoca suferinta gandul ca avea sa se retraga. Daca ar fi putut sa stea acolo o vesnicie, atat de aproape de el, ar fi fost suficient. Ar fi fost multumita si fericita.
Se retrase cu o urma stapanita de repros asupra propriei persoane. Putea sa bage putin tupeu, sa considere ca merita sa aiba ce-si dorea. Zambind delicat, ridicandu-si barbia pentru a-i intalni privirea. Nu dura mai mult de o fractiune de secunda, iar Ema deja nu mai stia de ea. In propria-i lume existau doar acei ochi negri, de o profunzime adanca, in care se zareau sclipirile ciudate si dulci ale unei minti extraordinare. Ale unei persoane incredibile. Stia cu siguranta, asa cum stia ca timpul se scurge, ca acei ochi nu-i vor mai parasi vreodata mintea. Ii va visa noaptea, ii va vedea in spatele pleoapelor, ii va vedea in momentele ei de singuratate, incercand mereu si mereu sa le descopere taina. Si apoi era zambetul! Zambetul ce se topise din expresie, dar cumva era inca prezent in umbrele buzelor.
Se produse inevitabilul, buzele celor doi se unira, iar mintea Emei se bloca, lasandu-i corpul moale. Ramase asa, lasandu-l sa conduca, simtind delicatetea lui, cum inima ei ii statea in gat si cum fiecare fibra a ei vibra de emotie. Se dezmetici cumva si ii raspunse.
Cand chipul Emei se indeparta suficient de mult ca sa-l poata vedea pe Darren, zambetul ii reveni pe buze, mic, dar mai incarcat ca niciodata.
" S-ar putea sa ma obisnuiesc sa pierd..." murmura ea cand in sfarsit gasi puterea de a vorbi. Fara niciun advertisment, isi strecura bratele subtiri in jurul pieptului sau, simtind sub palme muschii de pe omoplati. " Vad ca cei de pe locul doi o duc mai bine..."