watch me prove you wrong

[Colin Hawkeye Rovson]

Colin fluiera lung cand deschise usile dulapului. Stia ca Hogwarts-ul avea cateva maturi de rezerva, dar frate! Cateva. Ce avea el in fata ochilor erau probabil douazaci. E adevarat, inghesuite si prafuite si probabil ca nu era una mai zdravana, dar totusi. Regreta ca-si uitase matura acasa. De fapt, nu o uitase, o lasase, dar servea scuza asta pe tava oricui intreba. Oricat de mult ii placea Vajthatul - miscarea in general - isi propusese sa se ocupe putin de alte dracovenii. De exemplu, isi dorea sa invete Sahul Vrajitorilor. In toata viata lui nu fusese tentat de un joc unde stateai pe scaun si te uitai la razboinici in miniatura. Acum regreta, mai ales in zilele de sambata, cand cineva statea prin Camera de Zi a Soimilor si alinia piesele. Vroia si el sa joace, insa nu indraznea sa recunoasca ca nu stia.
Lua o matura care sa-i convina la ochi si o sterse, vanturandu-si mana ca sa inlature praful cand acesta se ridica ca o ceata in jurul lui. Tusi de cateva ori, foarte lipsit de gratie. Gata pregatit - mai mult sau mai putin, caci el nu dispunea de un echipament adecvat - isi puse matura pe umar si porni spre teren.
In ciuda faptului ca Hawkeye crescuse, terenul era la fel de mare si impunator ca intotdeauna. Tanarul rezema matura de perete si isi intinse bratele in sus, tragand de coloana si facand-o sa trosneasca usor. Se mai labarta putin, ca o mata lenesa, si isi puse mainile in sold. Ok... Sa puna sangele in miscare... Deja incepusera sa-i inghete degetele. Colin incepu sa alerge in pas lejer, cu gandul de a da un tur terenului. Pe la jumatate s-a decis sa mareasca viteza, iar asta il facu sa se impiedice de propriile picioare. Inainta cativa pasi ca un idiot pana a reusit sa-si recapete echilibrul, fluturandu-si mainile in sus, in jos si in cercuri strambe. Colin se opri si isi indrepta spatele, scotand un sunet jos din gat. Poate ca arata ca un mahmur. Isi inalta pentru prima oara privirea spre tribune, atras de miscarea din laterala sa. Il lua pe nepregatite sa observe ca nu era singur. Si, intr-un fel, se simtea destul de penibil, desi putea trece repede peste acest detaliu.