When we remember we are all mad

[Effy K. Dietrich]

• Fu pe cale să scape o înjurătură de toată frumuseţea când simţi izbitura venită din spate, dar în schimb închise din nou şi strânse din dinţi, abţinându-se. Trase adânc aer în piept, inspirând şi expirând încet, pentru a se calma. Dădu drumul materialului pelerinei , pentru că deja fusese descoperită şi nu avea rost să mai încerce să se ascundă, dar nu se întoarse decât la câteva secunde după ce persoana respectivă vorbi. Vocea îi părea cunoscută , chiar foarte, însă era mult prea obosită pentru a o asocia unei persoane anume. Spera numai să nu fie un profesor, sau , mă rog, cineva care putea să pedepsească şi să scadă puncte. Dacă era aşa însă, dăduse de naiba!
  
  'Sunt bine. Nu-ţi cere scuze. Probabil că nu ar fi trebuit să rămân chiar în uşă.' Răspunse Effy, zâmbind tâmp. Răsuflă uşurată când o recunoscu pe Julieta, Şefa ei de Casă. Îşi amintea că o văzuse strecurându-se dese ori din Turn pe timpul nopţii , aşa că i se părea improbabil ca ea să o sancţioneze în vreun fel. Tonul ei prietenos şi nonşalant susţinea ideea. Totuşi nu se putu stăpâni şi întrebă.
  'Nu o să scazi puncte, nu-i aşa? Întrebă , pe cel mai inocent ton posibil şi îi zâmbi, parcă complice.
  
  Strâmbă din nas , uitându-se cu coada ochiului la una din toalete când auzi un zgomot, ca o bubuitură şi se pregăti deja mental de un discurs din partea lui Myrtle.