You better keep a distance

[Aylee L. Lovel]

• Zambi la replica Emei. Nici ea nu se descurcase mult mai bine, probabil ca ar fi putut si sa arunce in aer canapeaua. Insa nu era genul care sa nu accepte un compliment, sau macar ceva ce semana cu unul. Acum ca praful se asezase, mai mult sau mai putin, si putea sa vada din nou, isi dadu seama ca nu facuse prea mare lucru.
  -Praful s-a asezat la loc pe canapea, isi zise zambind.
  Putea sa prevada asta, insa nu o facuse. Niciodata nu prevazuse nimic, mereu era luata prin surprindere de chestia aia trista si mizera numita viata. Un simplu gand... Era mandra de faptul ca gandea in felul acela, ca era ceea ce era? Nu, nicidecum. Insa, normal, pe ea nu o intrebase niciodata daca era in regula ceea ce i se intampla. Ea trebuia doar sa accepte zambind lamaile putrezite si pline de viermi.
  Isi privi trista degetele de la picioare, parca fara a observa pantofii prafuiti sau ciorapii care erau acum mai mult cenusii decat negrii. Dispozitia ei nu se dezmintea, trecea, ca de obicei, de la un sentiment la altul fara sa o intrebe daca era de acord. Ii schimbase fericirea de moment cu o tristete care avea sa tina mult. Ei ii placea fericirea, de ce nu era lasata sa aiba parte de ea? Acum cu ce ti-am mai gresit?! urla ea in capul ei, pastrand in acelasi timp o expresie neutra pe chip. Nu ii raspunse nimeni. Era singura in capul ei. Asta daca nu se puneau la socoteala gandurile alea nenorocite care se plimbau pe acolo de parca i-ar fi apartinut. Isi scutura capul ca un catel dupa baie, de parca asta ar fi putut face gandurile sa dispara.
  Ridica brusc ochii, amintindu-si ca nu era singura, ca nu era in camera ei intunecata si sigura. Isi dadea seama ca probabil tot ceea ce se intamplase nu durase mai mult de cateva secunde, chiar daca ei ii parusera minute bune.
  -Poti sa pleci, nu ma supar. M-am obisnuit sa fiu singura, raspunse ea unei intrebari nerostite.