this pain is just a memory

[Ema Snow]

• Ema o urma in tacere, multumindu-i in gand pentru lumina. Se obisnuise cu lumina alba a baghetei, dar era mai comod asa.
  In timp ce mergea, se uita usor la pacientii adormiti. Ii trezeau un sentiment ciudat de compasiune. Si-ar fi dorit sa poata face ceva pentru a-i ajuta, insa nu se baga in astfel de situatii. Ema nu fusese niciodata buna la vindecari, chiar daca multi spuneau in sus si in jos ca avea sa-si descopere mostenirea ascunsa de la mama ei. Nu se intamplase inca, iar ea era destul de sigura ca nu avea sa se intample vreodata. Nu se simtea confortabil in preajma unui ranit. Se simtea inutila. Poate doar faptul ca era pasionata de psihologie si ca intelegea cum functioneaza creierul uman o ajutau sa spuna cateva cuvinte folositoare, dar nimic mai mult.
  Se aseza pe scaun si isi puse mainile pe genunchi, asteptand rabdatoare. Soimeanca se intreba daca asa se simtea mama ei cand lucra in turele de noapte, privind, veghind bolnavii, mereu pregatita sa sara in ajutor daca se intampla ceva. Isi intoarse privirea spre fata.
  " Multumesc!" murmura Ema si lua recipientul, uitandu-se o clipa la culoare.
  Dadu din cap in semn ca intelesese instructiunile. O doza mai mare o baga intr-o tura de somn. Posibil. Poate ca era o idee buna, dar Soimeanca se decise sa nu incerce. Nu inca. Mai bine mirosea putina lavanda sau numara oile.
  " Ma bucur sa te cunosc, Astrid"
  Ii zambi si isi intoarse o clipa privirea spre chipurile adormite. Presupuse ca Astrid era un ajutor din moment ce se afla acolo atat de tarziu in noapte si stia asa bine rostul fiecarui lucru.
  " Vrei sa ajungi Vindecator?"