born on a different cloud

[Effy K. Dietrich]

• Strâmbă din nas şi se grăbi să plece în direcţia opusă, atunci când muzicuţa aceea enervantă, parcă scoasă din filmele acelea vechi, clişeice, îi ajunse la urechi. Din nou. Întreaga zi o urmăriseră notele acelea, şi, dacă ar fi fost paranoică, ar fi zis că cineva făcea asta special ca să îi strice ziua. Se tot întreba de unde venea totuşi muzica. Ar fi zis că de la maşină cu îngheţată, însă nu văzuse niciuna, şi nici nu îi părea probabil acest lucru. Era toamnă, sfârşitul lui septrembrie, iar căldura se dusese de mult. Însă nu ar fi surprins-o să afle că are dreptate. Mereu considerase acest orăşelul unul ciudat, deşi era locuit de Încuiaţi. Toată acea obseseie pentru normalitate şi perfecţiune pe care o exprimau cele mai multe persoane o speria. Îi părea ireal , imposibil şi , uneori, avea impresia că este înconjurată de nişte păpuşi, chiar roboţi, fixaţi pe o concepţie înapoiată, incapabili să avanseze.
  
  Paşii îi erau înceţi, uşor leneşi , mergând împotriva mulţimii grăbite şi agitate. Avea impresia că merge împotriva valurilor unei mări pe timp de furtună, şi că se îndreaptă spre vârtej. De aceea se trezea uneori oprindu-se în mijlocul lor, brusc, şi făcea o mişcare nesigură, spre stânga ei, ca şi cum ar fi vrut să se întoarcă. Se oprea însă la timp, şi îşi continua drumul. Nu se obosea să-şi ceară scuze persoanelor de care se ciocnea. Ştia că oricum nu făcea mare diferenţă. Acei oameni erau ca nişte bombe cu ceasuri, pline de ură şi prejudecăţi, care ticăiau, gata să explodeze oricând. Nu le trebuia decât un mic impuls. Îi privea cu o scârbă greu de stăpânit. Treceau ţantoşi pe lângă ea, cu ochii ageri căutând mereu un defect celorlalţi, cu paşi grăbiţi şi apăsaţi, dând de înţeles că au treburi importante de făcut. Niciun zâmbet, cel puţin nu unul sincer.
  
  Se opri încă o dată, de data aceasta mai spre marginea trotuarului. Îşi ridică privire imediat spre cer, refuzând să le dea atenţie celor din jur. Obosise. Mergea încontinuu de aproape o oră. Fără scop şi direcţie. Se lăsă atrasă şi fascinată de culorile ce i se arătau în văzduh. Simţi imediat cum se calmează, şi în acelaşi timp cum se cutremură. Îşi trase mai bine puloverul din caşmir negru pe ea, deşi ştia că fiorul ce-l simţea nu avea legătură cu temperatura de afară. Nu îi plăceau apusurile. Îi dădeau o stare de nesiguranţă, de frică. Însemnau sfârşitul. Şi dacă se sfâşea atunci ea ce făcea? Care mai era scopul ei? Ce rost mai avea să se zbată fără un ţel? Era îngrozită de sfârşituri, mereu fusese.
  Oftă încet şi îşi duse mâna spre buzunarul blugilor uzaţi, căutând cu vârfurile degetelor bagheta. Avea nevoie să simtă că este acolo, că este în siguranţă.

OOC: sper că nu este nicio problemă dacă am postat, Kate :3