the secret verses

[Aylee L. Lovel]

• Se uita din nou la carte, fara impresie. Se simtea ca o vaza din aceea umpluta cu flori moarte. Nu putea spune ca era goala pe dinauntru, dar nu avea nimic viu. O carcasa goala setata pe pilot automat. Isi imagina paginie vechi arzand sub privirea sa verde ca stropite cu acid, insa realitatea hotarase sa nu se muleze dupa ideile sale. Fumul negru disparuse, astfel incat incepu sa se intrebe daca nu era cumva vorba doar de imaginatia ei. Insa tipatul care ii iesise din gatlej fusese real, atat de real incat se parea ca o alertase pe Lexie, profesoara care acum se indrepta in directi sa. Pentru o secunda se panica. Statul in preajma altor persoane i se parea incomod, o speria. Asta ca sa nu pomeneasca nimic de vorbit, fiecare cuvant lasandu-i o alta cicatrice. Insa nu putea sa nu ii raspunda sefei sale de casa daca aceasta ii punea vreo intrebare.
  Lipsita de idei, prea chinuita de amorteala ca sa se gandeasca la vreuna, statea acolo, pe scaunul dn lemn ce probabil candva fusese de un maroniu neutru. Isi tinea mainile linistite in poala si ochii tinta pe carte. Avea sa ii spuna lui Lexie ca i se paruse. Poate ea avea sa o creada. Macar ea sa nu fie sigura de schizofrenia ei.
  Astepta in liniste, ca de obicei, plimbandu-si degetele scheletice pe pagini, pipaindu-le textura mult prea crapata de vreme. Era normal ca o carte sa fie asa...transparenta? Avea impresia ca panza subtire a cartii avea sa se rupa daca o mai atingea, asa ca isi muta mainile inapoi in poala. Ce ii lua atat de mult lui Lexie sa ajunga?