You better keep a distance

[Aylee L. Lovel]

• Nu stia de ce, insa nu se simtea prost vorbind cu Ema. Poate pentru ca nu vorbea cu ea asa cum ar vorbi cu o prietena, iar asta din mai multe motive. In primul rand pentru ca nu prea avea prieteni si de obicei si de fata cu acestia era mai tacuta, mai retrasa. Iar in al doilea rand pentru ca nu o considera pe Ema o prietena. Nu din rautate, doar ca nu era genul de persoana care sa considere e cineva prieten dupa o singura discutie. Pentru ea o prietenie se forma prin incredere reciproca, iar increderea se forma prin cunoastere. Putea compara asta cu doua case. Una de paie si una de caramizi, ca in povestea aceea incuiata. Nici nu era nevoie sa zica care era mai rezistenta. Nu, cu Ema se simtea de parca ar fi vorbit cu un terapist, un psiholog. Si nu o spunea in modul jingitor, ci in felul acela in care stia ca aceasta nu o sa o judece.
  Ramase mirata cand fata termina ceea ce avea de zis. Ar fi considerat-o mai degraba o fire calma si pasnica, genul de "umarul pe care sa plangi" din grup. Nu se astepta la o asemenea vehementa din partea ei. Se parea ori ca subiectul trezea ceva interesant in Ema, ori viperina avea acelai efect asupra soimenei precum il avea si soimeana asupra ei. Aylee concise ca panza vietii oamenilor era impletita intr-un model mult prea complicat pentru a putea fi prevazut.
  Intre timp, incepu sa se gandeasca la intrebarea fetei. Ea fusese mereu asa, insa nu se intrebase niciodata cu adevarat de ce.
  -Nu stiu cum sa explic ceea ce simt, insa sper ca o sa intelegi ceea ce vreau sa spun. Parintii mei nu sunt devoratori importanti, nu fac parte din marea familie a aurorilor, iar ordinul nu ii baga in seama pentru ca nu au nici un motiv sa o faca. Sunt amandoi vrajitori care provin din familii de incuiati, singurii vrajitori ai familiei. Insa sunt amandoi atat de inchisi, mental vorbind, incat singurul lucru care ii diferentiaza de parintii lor sunt baghetele care stau prafuite intr-un buzunar uitat. Apoi s-a intamplat minunea, aici facu o pauza care sa marcheze ghilimelele imaginare, si cei doi au facut un copil, o fetita pe nume Aylee. Lola. Desi toti vindecatorii le-au spus ca vor avea o fetita, acestia au hotarat sa asculte de medicii incuiati, care le-au spus ca vor avea un baiat. Dezamagirea a fost mare, iar reactia pe masura. Camera de copii, aranjata minunat, doar ca pentru un baietel, a ramas goala, in asteptarea unui Alex care nu a venit niciodata. Fetita a fost mutata in mansarda transformata intr-o asa zisa camera si crescuta de mai multe bone.
  Era atat de rea plata sau atat de rele conditiile ca bonele sa se schimbe una dupa alta? Probabil ca nu, asta nici nu conta. Ceea ce le-a facut pe acestea sa plece era fetita, care din momentul in care incepu sa vorbeasca dadu semne de o ciudatenie anume. In secunda in care o atingeai se transforma intr-o mica varinata a ta, a sentimentelor tale in acel moment. Vindecatorii de la Sf. Mungo numeau asta empatie, o putere atat de rara in zilele noastre printre vrajitori, o putere care inca se studiaza. Parintii o numeau simplu, "Inca un motiv sa nu o bagam in seama."
  Lua o pauza, pentru a respira si pentru a vedea ce efect aveau vorbele sale. Spusese totul la persoana a treia in parte pentru ca asa ii placea si ei sa asculte orice poveste, iar in al doilea rand pentru ca ii era mult mai usor sa nu o zica din propria perspectiva. Intr-un fel, in felul acesta povestea era mai impersonala, iar asta nu putea sa fie decat de bine.