You better keep a distance

[Aylee L. Lovel]

• Ema parea sa asculte foarte atenta, fara a scoate vreun cuvant. Aylee lua asta ca pe o indemnare de a continua, ceea ce si facu. Ii placea sa povesteasca. Nu sa stea la povesti cu alte fete, despre ultimele trenduri in materie de catei sau posete. Nu, asta i se parea o prostie. Ceea ce ii placea ei era sa spuna povesti, povesti adevarate, cu personaje magice, intamplari supernaturale si iubiri cosmice. Iar asta o tinuse in viata mult timp.
  -Asta inca nu ar fi insemnat nimic. Micuta Aylee traia practic de pe o zi pe alta, incercand sa faca fata atator emotii care nu ii apartineu, atatea pe care nici nu le intelegea. Insa invatase sa nu se aproprie de oameni, sau daca se apropria atunci sa nu ii atinga, si totul merse bine pentru un timp, chiar daca acum statea toata ziua singura, pentru ca parintii hotarasera ca nu merita sa ii caute o bona odata la fiecare doua saptamani. Insa Lol a implinit sapte ani, deci, dupa traditia incuiata, era momentu sa se duca la scoala. Nu conta ca si-a rugat parintii, si-a implorat parintii sa nu o trimita acolo. Decizia nu ii apartinea si fusese deja luata.
  Nu e nevoie si nici nu o sa povestesc prin ce a trecu Aylee la scoala, timp de patru ani, perioada in care nimeni nu a vrut sau a incercat sa se imprieteneasca cu ea. Daca ar fi fost sa descrie vreodata iadul, atunci l-ar fi descris exact asa, ca pe o scoala in care copii bogati sunt rai, iar batausii apar la fiecare colt. Insa nimeni, niciodata nu ii ceruse o descriere a locului unde se afla.
  Apoi, in sfarsit, implini varsta de 11 si ani si stia ce inseamna asta. Hogwarts, magie, oameni care sa fie ca ea, oameni care poate ca o vor accepta, o vor iubi. Insa acest lucru nu se intampla ca in cartile pe care le devora in singuratatea camerei ei. Jobenul o sortase la viperini. Cei din afara casei sale nu vorbeau cu ea, iar cei din interior nu prea o bagau in seama pe fata tacuta si singuratica. Apoi, dupa doi ani, veni vara. Acea vara...
  Aici vocea i se franse. In mod normal ar fi plans, insa lacrimile ii secasera cu mult timp in urma. Simti totusi intepaturile din ochi, si isi duse mainile acolo, de parca asta ar fi putut sa opreasca acele ce o apasau din interior. Nu era sigura ca vroia sa spuna si restul povestii. Nu era sigura ca putea. Tot ceea ce zisese pana atunci nu fusese altceva decat un mic prolog, partea fericita a intamplarii. Isi inconjura genunchii cu mainile, oricat de nepotrivita ar fi fost pozitia in comparatie cu hainele pe care le purta, cu locul unde era.