When we remember we are all mad

[Effy K. Dietrich]

• Simţi cum aproape i se opreşte inima în loc şi că-şi pierde suflul în momentul în care Julieta rostise acel 'normal, ar trebui'. Imaginaţia ei excesivă şi bolnavă deja o luase la galop şi se imagina pitită într-un colţ al camerei de zi, încercând să treacă neobservată de privirile acelea crunte şi judecătoare ale colegilor ce aflaseră că, nici nu începuse bine cupa, şi pierduseră primele puncte. Singurul gând care o liniştea, era acela că cineva va face altă gafă şi toţi o vor uita pe a ei.
  Pufni, cu o sprânceană uşor arcuită, amuzată de propriile ideu ciudate. Avea impresia că se pierde din nou pe sine în haosul din mintea ei, aşa că îşi concentră atenţia întreagă asupra Julietei.
  
  Aprobă din cap la remarca despre Myrtle, zâmbind slab.
  'Mă deranja aglomeraţia din Turn, aşa că voiam să mă retrag în Camera Necesităţii. Te-am auzit, însă , pe tine şi m-am ascuns aici. ' Răspunde, coborând încet tonul vocii atunci când auzi nişte zgomote dintr-o toaletă. 'Tu?' Întrebă încet, aproape în şoaptă, atingându-şi uşor buzele cu degetul arătător, în semn de 'linişte!'.