don't let the fear of falling keep you from flying

[Mark Wilson]

• Uscat. Primul cuvânt care îi veni în minte lui Mark era uscat. Ochii ei erau uscaţi. Nu mai erau lacrimi. Era doar căprui, numai bucurie, numai dragoste şi frumuseţe. Doar toamnă, doar timp, doar ea.
  Nu putea să-şi ia mâinile sau ochii de pe ea. Îi atingea pielea albă de pe braţe şi talia subţire, obrajii trandafirii şi părul de acea culoare neobişnuită. Era atât de frumoasă, şi în sfârşit, după atâta timp, era doar a lui ! Sufletul îi era invadat de o bucurie ce le întrecea pe toate, sentiment ce nu putea fii exprimat în cuvinte, pe care nu şi-l putuse imagina până în momentul în care îl simţea.
  Nu putea să spună nimic. Se simţea ca un mut, pur şi simplu, cuvintele nu erau de ajuns. Îi venea să strige, să o ia în braţe, să zboare.
  O sărută lung, parcă încercând să recupereze fiecare sărut pierdut de iarna trecută. Apoi, se depărtă de ea şi îi zâmbi larg.
  - Eşti aici, fu tot de putu scoate. Repetă cuvintele de mai multe ori, mişcându-şi frenetic mâinile pe braţele ei, apoi în jos, oprindu-se pe talie. Era într-adevăr, şi lui Mark nu îi venea să creadă.
  Uscat. Asta era. Sufletul lui era uscat. Sângerarea continuă se oprise, rana se vindecase ca şi cum n-ar fii fost niciodată. Era uscat, în sfârşit.