forgiven not forgotten

[Natalie Francis]

• Iar asta nu era nimic, inca. Totul parea de ca si cum luase Felix Felicis, atunci cand se afla cu Kurt prin preajma. Totul parea rupt din soare. Din rai. Isi omorise timpul, luand lectii de violoncel. Ii placea sa cante la violoncel. Melodii de dragoste. Melancolice, dar de dragoste. Dedicandu-i-le pe toate fostei sale iubiri. Singurei. Unicei sale.. iubiri. Adevarata.
  
  Totul parea atat de mecanic. Cum Kurt ii ridica barbia. In Natalie exista ceva ce in multe alte persoane murise de mult timp. Copilul acela. Nu la propriu. Ea prezenta comportamentul acela nebun, amuzant, de copil. De adolescenta. Se pierdu in ochii negri ai barbatului, apropiindu-si buzele de fata lui. Mai mult, si mai mult. Pana.. il saruta pe nas. Apoi zambi, sprijinindu-si fata in palma. Da. Tocmai ce-si spusese mai devreme. Dragostea putea fi impartita cu toate, aproape toate, fiintele Terrei. Insa inima ii apartinea lui si numai lui.
  
  "Prietenia duce foarte des la dragoste; dar dragostea la prietenie – niciodata. Iar cea mai buna dovada a dragostei este increderea. Ai incredere in mine, Kurt?"
  
  Mama ei ii impartasise acele vorbe; si procedase corect. Mintea ei derula alte imagini din trecut, care acum erau doar umbre. Si viitorul? Ce avea sa se intample daca ramanea cu Kurt? Spera numai ca el avea incredere in ea. Fiindca ea ii pusese la dispozitie tot ce avea mai de pret. Il apuca de gulerul camasii, aplecandu-se doar pe jumatate peste masa, tragandu-l pe el restul.