Dimineata

[Ema Snow]

• Daca exista ceva ce-i pacea la nebunie toamna, atunci era atmosfera de pe peron atunci cand incepea un nou an de scoala. O gasise intotdeauna vioaie, energica, incarcata de rasetele copiilor ce intrau pentru prima data in coltul asta al lumii magice sau a celor ce-si revedeau prietenii. In atatia ani, invatase la ce sa se astepte. Jocuri, zambete si imbratisarile dulci ale parintilor. De data asta, Ema venise singura la gara, insa nu o deranja. Se invatase cu momentele de singuratate, iar de data asta chiar nu avea de ce sa se planga, caci Artemait, bufnita ei, statea galesa pe cufar.
  Tanara se uita discret peste umar si inainta spre bariera dintre peroanele 9 si 10. Inchise ochii, stiind ca nu avea sa se loveasca de niciun obstacol. Cand ii redeschise, zambi inspre cadrul ce i se infatisa. Era exact asa cum isi amintea. Isi prinse parul castaniu intr-o coada si isi puse roba neagra ce i se balanganea pe un umar.
  Bufnita alba isi lua zborul, iar Ema se vazu nevoita sa se intoarca din calcaie pentru a o cuprinde iar cu privirea. O zari la cativa metri mai incolo, dand tarcoale unui elev. Soimeanca se grabi spre el si isi ridica mana. Era un semn, iar bufnita se aseza pe antebratul ridicat al Emei. Fata isi privi pasarea mustrator, dar zambi bland, apoi se intoarse spre baiat.
  " Imi cer scuze pentru Artemait... E putin cam agitata azi" zambi ea scuzator, indicand cu barbia spre bufnita.
  Cand se uita din nou la baiat, realiza ca era un chip necunoscut. Incerca sa-si dea seama daca il mai vazuse inainte, in anii anteriori, insa nu-i veni nimic in minte. Asa ca ii intinse zambareata mana dreapta.
  " Eu sunt Ema, apropo"