Not going to fight this

[Aylee L. Lovel]

• O punga de chipsuri cu aroma de matraguna scrasni langa ea si avu nevoie de toata stapanirea de sine pe care o avea ca sa nu isi duca mainile la urechi. Curiozitatea baiatului o inspaimanta, ochii albastrii aproape ca ii sfaraiau. Sau cel putin asa i se parea ei. Se simtea ca un cobai.
  Isi imagina un sobolan cu ochii rosii cutreierand un labirint ros de vreme pentru a gasi o bucata de cascaval putrezita de mult. Si cladirea era darapanata si dealul pe care era situata era minat. In camerele vaste, candva pictate in alb, se odihneau schelete. Undeva la subsol mai palpaia o luminita de culoare rosie, apartinand unei masinarii vechi. La parter o usa scartaia intr-o singura balama, in armonie cu un oblon ce continua sa se loveasca de peretele exterior cu vopsea cojita. Un bazait de fundal era singurul care arata ca undeva mai era un aparat ce functiona. Si mai era camera cu sobolanul. Ingropata adanc sub pamant, tapetata cu file din caiete si experimente esuate. Singurii in viata mai erau doar sobolanul si barbatul. Barbat ingropat in creioane prea mici ca sa se mai poate scrie cu ele, mazgalind frenetic intr-un caiet. Sobolanul continuandu-si inaintarea, repetand aceleasi miscari la infinit, urmarit de ochii albastrii si nevazatori ai profesorului. Da, profesorul era orb de mult, daca ar fi fost cine sa il intrebe, atunci nici el nu ar fi stiut ce sa ii raspunda, de cand nu mai vedea. Insa el nota incontinuu miscarile unui sobolan pe care nu il cunostea. Ce treaba avea ea cu asta? Ea era sobolanul, ea era orbul, ea era bazaitul de fundal si vopseaua de pe pereti. Ea era totul si totusi ea era nimic.
  Isi scutura capul, incercand sa alunge imaginea. Isi dadu seama ca in ultimele minute se uitase in gol, fixand probabil un punct invizibil de pe perete.
  -Pentru a fi... ei bine, pentru a fi ceea ce numesti tu fericita, am nevoie de atingere. Pentru a reveni la starea mea normala, ceea ce tu numesti tristete, nu e nevoie de asa ceva. Si dragule, e mai mult decat suficient sa fii. Imi e foarte bine asa, nu am nevoie de altceva... Un ton calm, care se vroia nonsalant, o soapta slaba ce se vroia un glas puternic.
  Punga scoase din nou acel sunet metalic, zgariindu-i interiorul creierului. Dintr-un acces incontrolabil de furie, lua punga in mana, vrand sa o arunce pe cealalta bancheta. Insa in timp ce ridica mana simti bagheta de zahar pe care o pusese jos. Era inconjurata de prea multa mancare. Se ridica si se muta langa baiat, stand aproape lipita de geamul ce le despartea compartimentul de holul trenului.