The sun still smiled down on the world

[Raizen Isildur]

• Lumina soarelui părea să pătrundă cu greu prin atmosfera răcoroasă a toameni. Norii subțiri și cenușii nu îi făceau misiunea cu nimic mai ușoară, pictând un tablou mohorât, demn de o operă bacoviană. Vântul adia ușor, purtând pe aripile sale spirale de praf și frunze roșiatice. Străzile erau aproape pustii, un oraș post-apocaliptic, lipsit de viață. Căldura propriului cămin era o idee mai bună decât frigul înțepător de afară.
  
  Tânărul pășea leneș, cu privirea într-un ziar vrăjitoresc vechi de câteva zile. Uneori se oprea nesigur în loc, aruncând o privire în față. Nu ținea morțiș să intre într-un stâlp sau să se împiedice de o bordură. Primele pagini ale ziarului erau dedicate unui scandal petrecut la Minister, în care erau implicați o serie de diplomați cu renume. Ceva legat de niște vrăji morbide. Restul articolelor era o adunătură de evenimente răsucite și pline de invențiii ca de obicei.
  
  Primul implus fu să arunce ziarul într-o parte, dar mai apoi, amintindu-și că există Încuiați pe lume, îl împături neglijent și-l îndesă în buzunarul interior al paltonului. Grăbi puțin pasul, acum că vedea pe unde merge. Putea ajunge oriunde voia cu o simplă vrajă, însă îi plăcea să se plimbe. Mai ales toamna, când nu trebuia să evite toți aiuriții care aveau impresia că și-au cumpărat stradă. Nu-i plăceau locurile aglomerate.
  
  În ultimul timp duse o viață plictisitoare, lipsită de evenimente importante. Stătea închis în casă cu zilele, absorbit în fotoliul său de lecturi de tot soiul. Citea orice carte pe care punea mâna, uitând să mai mănânce sau să mai doarmă. Desigur, nu-i lipsea niciodată ceașca fierbinte cu ceai puternic aromat. Cu toate că-i făcea plăcere să aibă atât de mult timp pentru sine, se simțea destul de singur. Deși focul ardea permanent în șemineu, casa părea să fie cufundată într-o atmosferă rece și o liniște cutremurătoare.
  
  Gândurile triste îl părăsiră brusc când văzu două siluete zvelte în depărtare. Grăbi din nou pasul, nerăbdător să ajungă la ele. Pe măsură ce se apropia devenea din ce în ce mai sigur că privirea nu-l înșeală. Un zâmbet șters se contură inevitabil pe chipul lui când le ajunse, în sfârșit, din urmă.
  
  „Ziua bună, drage mele. Dar ce vă aduce pe aceste meleaguri ?”