little things

[Ivy Thibault]

• Dealuri verzi şi ruine de castele se vălureau sub un cer pe jumătate înnorat, scăldată de lumina roşie a soarelui încă somnoros şi roua strălucitoare sclipind pe firele de iarbă. Era un peisaj de care se bucurau enorm pasagerii şi asta o ştia şi conductorul, de aceea încetini viteza trenului, pentru a putea fii admirat cu adevărat.
  
  O blondă înaltă era aşezată pe locul de lângă fereastră. Însă nu admira peisajul. De fapt, ea folosea sticla rece pentru sprijin pentru capul său, şi avea gura întredeschisă cât timp respira ritmic. Cu picioarele sub ea, femeia avea un caiet mare în poală, la începutul căruia scriau câteva rânduri dintr-o scrisoare eşuată. După două ore de încercări nereuşite, tot ce scosese era :
  O să mă întorc. Nu veni după mine. Îşi spun totul când ajung înapoi.
  Scrisoarea era pentru Guillaume, bărbatul pentru care lucra acum cu tot sufletul. De fapt, nu pentru el lucra, ci pentru cauza pentru care amândoi se uniseră. Era mai complicat.
  
  În orice caz, după trezeci şi şase de ore nedormite, fata căzuse într-un somn superficial şi fără vise, din care nu plănuia să se trezească prea curând.
  Însă planurile ei nu erau acelaşi lucru cu ceea ce avea pregătit soarta pentru ea.
  
  O zguduitură a trenului o făcu să tresară brusc şi să scape caietul peticit din braţe. Gemu şi îşi duse o mână la cap, încruntându-se. Îşi trecu mâna peste frunte şi se aplecă alene după caietul căzut. Observă rândurile scrise şi rupse pagina nervoasă, mototolind-o şi făcând-o să dispară cu ajutorul baghetei.
  
  Se plictisise de trenul ăsta. Voia doar să coboare odată, să poată să se apuce de treabă. Abia aştepta să termine cu totul.
  Trenul opri cu un scârţâit asurzitor într-o staţie jegoasă dintr-un mic orăşel necunoscut. Îşi ridică mecanic geanta cu bretea lungă şi coborî din tren înainte să se trezească că o apucă vărsăturile.
  
  Se uită puţin dezorientată în jur. Nu avea hartă şi nici măcar nu ştia cum se numea oraşul ăsta stupid. Se duse la tejgheaua murdară şi îşi drese glasul uşor.
  Femeia de dincolo de geam îşi ridică plictisită privirea. Arăta ca şi cum i-ar fii turnat cineva acid în ochi pentru că stă la servici.
  - Îmi puteţi spune unde este un local sau un telefon public, vă rog ? o întrebă fata.
  - Înaintezi pe stradă şi la stânga, zise femeia ca şi cum ar fii scos cu cleştele fiecare cuvând.
  Îi mulţumi şi urmă instrucţiunile, sperând că nu toţi oamenii din oraşul ăsta să fie la fel. Asta avea să-i facă misiunea mult mai grea.
  
  Observă localul de departe şi intră înăuntru, sperând să găsească ceva mai tare de băut şi un mod de a contacta lumea civilizată.
  Erau doi bărbaţi înăuntru. Şi amândoi plini de sânge. Grozav.
  Înainte ca cineva să apuce să o atace sau să sară pe ea, vorbi pe un ton incredibil de vesel şi fermecător. Nu ajungea nicăieri dacă era nepoliticoasă.
  
  - Bună ziua ! Sper că nu deranjez, dar am mare nevoie de puţin ajutor, spuse Nina, zâmbind cu o timiditate credibilă, însă prefăcută.