I am alive

[Roran S. Thorbjörn]

• Vântul adie uşor, făcând-o pe Irene să se înfioare în mod plăcut. Simţi cum i se ridica părul pe braţe, senzaţie ce îi plăcea enorm. Simţea iarba uscată mângâind-o aspru pe tălpile goale. Inspiră adânc aerul de după ploaie, simţind cum i se limpezesc încet gândurile, cum se ordonează în mici grupuleţe curate în mintea ei. Senzaţie ce ştia cu o siguranţă înfricoşătoare că se va risipi în momentul în care magia umedă a serii va fii desfăcută.
  
  Şi avea dreptate. În momentul în care deschise ochii, nimic nu mai era la fel. Copacii păreau posomorâţi, iarba ciudată şi uscată, vântul prea puternic şi aerul umed şi înnăbuşitor. Oftă melancolică şi îşi apăsă pieptul cu palma mică şi albă, stăpânindu-şi emoţiile care o cuprindeau de fiecare dată când era singură.
  
  Observă o siluetă micuţă, plutind ca o fantomă prin iarba înaltă. Se reculese repede şi îşi înălţă capul, arcuindu-şi o sprânceană într-o expresie rece şi curioasă. Îşi ridică poalele rochiei şi traversă câmpia, ieşindu-i fetei în întâmpinare. Cu toate că nu era niciun gard, aspect de care nu reuşise încă să se ocupe femeia, Irene ţinea ca lumea să ştie că pământul acesta era privat. Irlanda era mare şi dealuri, multe pentru plimbare.
  
  Îi ieşi fetei în întâmpinare şi spuse pe o voce calmă, politicoasă şi surprinzător de blândă :
  - Scuză-mă, ce faci aici ? întrebă ea, zâmbind din colţul gurii.