Einevere

[Ema Snow]

• Ema se imagina aruncand cutite. Cutite foarte ascutite. Spre el. Spre Rovson. Nu continua pana la partea sadica in care sa-si imagineze sunetul carnii sfasaiate.
  In ciuda gandurilor ce-i treceau prin minte, expresia ei ramase stoica. Nu zambi si doar se uita la el, vazandu-l ca fiind doar un pustiulica. Un pustiulica pe care il putea intotdeauna invinge intr-o batalie magica. Nu, in orice fel de batalie. Un pustiulica mic si prostut, lipsit de experienta vietii. Desigur, cineva putea intreba ce experienta avea o fata de 18 ani. Ema era o exceptie. Ea trecuse prin prea multe. El nu vazuse niciodata pe cineva murind. Avusese noroc sa vada cateva atacuri. Da, Colin era un membru al Ordinului, asemenea Emei, insa era prea boboc ca sa riste cineva sa-l trimita in misiuni. Inca. Da, era priceput, nimeni nu nega asta, insa nimeni nu risca sa-l piarda. Iar Ema se opunea cu vehementa ideii, in ciuda protestelor pe care le primea de fiecare data. Ea nu putea sa fie de acord sa trimita niste copii in lupta.
  Stia ce inseamna razboiul. Stia ce inseamna puterea mortala a Devoratorilor. Stia pentru ca suferise de mana lor. Si daca nu ar fi fost vorba de nasul ei, atunci poate ca Ema avea sa duca o viata fericita si linistita. Nu ar fi avut cicatricea de pe deget, nu ar fi avut ceea ce urma sa fie o cicatrice pe umarul stang. In anul in care lipsise i se intamplasera prea multe. Atat de multe incat o intrista sa se gandeasca la ele. Atat de multe incat ii era greu sa vorbeasca despre asta cuiva cu sufletul pur si inocent precum Hawkeye. Ii spusese lui Rosalie pentru ca ele fusesera practic in aceeasi oala. Ii spusese lui Evelyn pentru ca stia ca asta avea sa o ajute pe fata, din moment ce si ea parasise scoala pentru o vreme. Dar cum ii putea spune lui Colin? Cum putea sa faca asta fara sa-i lasa urme pe suprafata sufletului sau fragil?
  “ Nu e treaba ta, Rovson” vorbi intr-un final Ema, desi vocea ii era incordata din cauza gandurilor negre.