Einevere

[Ema Snow]

• Ema se stramba spre el. Duduia Einy. Ha! De cand vorbea Colin Rovson in asemenea maniera? Insa nu putu sa nu remarce porecla. Einy. Einevere o mentionase si ea inainte. ‚Sunt eu, Einy. Einevere.’ ‚ Trebuie sa-ti amintesti de mine, te rog’. Se simti profund lezata de intraga situatie. Nu, nu era bine deloc. Absolut deloc!
  Se uita spre Hawk, privindu-l cu ochi neincrezatori. Ideea lui era geniala, dar scapa din vedere un singur lucru. Soimeanca tinu mortis sa i-l impartaseasca.
  „ Si spune-mi, te rog, cum o gasim noi pe Einevere”
  Facu un gest larg spre el. Era invitatul ei. Daca tot venise cu asa idee, macar sa o duca pana la capat.
  Ea una nu se vedea facand tot felul de vraji incarligate si mirosind tot felul de potiuni pentru a ajunge in viitor. Plus ca, din cate stia ea, calatoritul in timp fara instrumente care sa conduca magia, asemenea Clepsidrelor, era car se poate de periculos. Nu vroia sa riste.
  Era ingrijorata cand se gandea la viitor. Einevere fusese atacata cand aparuse in mintea Emei. Dar de ce? O speria ideea ca ai ei copii vor fi nevoiti sa lupte, asemenea ei. Da, ar fi invatat multe lucruri folositoare mult mai repede, dar, chiar si asa… Ema stia ce insemnase toata povestea cu Porrin si Devoratorii Mortii pentru ea. Fusese fortata sa se maturizeze mai repede, sa nu mai acorde prima incredere deplina niciodata si sa fie mereu, undeva in mintea ei, tensionata, pregatita sa-si ridice bagheta si sa atace la nevoie. Si in plus, nu i-ar fi placut sa-si vada copiii nevoiti sa ucida. Ea o facuse si inca era bantuita de ganduri sumbre in legatura cu asta. Stia prea bine ca nu avea incotro si stia ca nu ucisese decat de doua ori direct. Restul fusesera ‚accidente’ nefericite, dar tot ea fusese cea care le pornise.