When we remember we are all mad

[Effy K. Dietrich]

• Cercetaşa simţi cum un zâmbet tâmp îi forţează buzele să se mişte şi obrajii îi ard mocnit, dându-i chipului ei palid o vagă nuanţă trandafirie, atunci când Julieta menţionă de toată gălăgia făcută de ea. Era o situaţie jenantă, mai ales că ar fi putut face multe probleme Cercetaşilor, şi era sigură că deja aveau mari bătăi de cap cu cupa şi fără ca ea să le bage beţe în roate. Nici nu îşi dăduse seama că făcuse atâta zgomot. Pe naiba, ea nu auzise nimic! De cele mai multe ori prezenţa ei nu era deloc simţită, pentru că nu era genul care vorbească mult sau să râdă în hohote. Era tăcută de cele mai multe ori şi se amesteca în mulţime. Presupunea că în ziua aceea era pur şi simplu neglijentă...
  
  Clipi de mai multe ori atunci când Julieta îi făcu semn s-o urmeze şi părăsi baia. Nu că îi plăcea locul, dar chiar prinsese teama de a fi descoperită. Aruncă o ultimă privire încăperii parţial luminate şi se strâmbă uşor atunci când zări chipul alb, difuz al fantomei atât de cunoscute urmărindu-le de după o uşă. O deranja când cineva o urmărea, şi atunci când era o fantomă, deja devenea stresată. Ieşi apoi din încăpăre şi o urmări cu paşi repezi pe Julieta în Camera Necesităţii.
  
  Ochii i se măriră de surprindere, iar gura i se deschise.
  "Nu am mai explorat niciodată această parte a Camerei." Rosti ea, în timp ce un zâmbet i se contură pe chip.
  Se apropie de una din băncuţele făcute dintr-un lemn roşu şi fu încântată să observe , pe lângă tufele de trandafiri, mai mulţi lilieci albi.