The words that became reality

[James Bradley]

"Trebuie sa ne grabim", zise James dupa ce Sean adormi. "Nu mai vreau sa ma trezesc ca se zbate iar la mine pe spate. Ma mir ca se tot scoala din farmecele sau blestemele care le punem asupra lui," incheie baiatul ganditor si il puse din nou pe Capitan la el pe umeri si observa ca Emma il vrajise sa fie mai usor. VA trebui sa isi aminteasca mai tarziu sa ii multumeasca fetei, isi nota James in minte.

Ajunsesera la ultimul coridor si parea si cel mai lung din cate putea observa James. Se intoarse putin catre Emma sa vada daca e tot acolo, fiindca niciunul nu mai scosese o vorba de ceva timp. Era putin ciudat pentru James, deoarece el era de fel un om caruia nu ii puteai inchide gura. Probabil socul de-a vedea ca si el si Emma fusesera fiecareo datta aproape de-a fi raniti grav intr-o singura zi e un motiv indeajuns de bun pentru a tacea. Un gand ii trecuse totusi prin cap si nu putu sa si-l tina.
"Aa, Emma sti parola de la biroul direcotrului, nu?" intreba James, gandindu-se ca vor trebui sa astepte daca soimeanca nu il stia