where my demons hide

[Lexie Stryder]

• Lexie îl privi pe Charles cu un zâmbet. Îi observă toate gesturile şi mişcările şi nu era grea să îşi dea seama de faptul că încerca să fie mai manierat pentru că vorbea cu Şefa lui de Casă. Nu îi plăcea asta. Ar fi vrut să fie pur şi simplu în largul lui pentru că Lexie nu demult fusese exact ca el şi nu uitase încă toate frustrările şi problemele pe care şi le face orice elev.
  Îşi adânci mâinile în buzunare şi începu să se plimbe în stânga lui.
  Nu ştia dacă să fie de acord sau nu. Probabil că Lexie era o persoană care se iubea pe sine, însă se iubea de zeci de ori mai puţin decât îi iubea pe cei apropiaţi ei.
  Un zâmbet i se întipări pe faţă la auzul cuvintelor băiatului.
  'Nu ştiu ce să zic,' spuse, ridicând din umeri. 'Nu toţi sunt bătuţi de soartă. Şi în niciun caz eu. Mă simt norocoasă cu viaţa pe care am avut-o. Deşi am avut perioade în care am fost la pământ, simt că am viaţa perfectă pentru că m-am ridicat. Şi nu ştiu dacă pot fi considerată reprezentativă pentru casa mea.'
  Lexie avusese destule motive în trecut să se îndoaie de meritul pe care îl avusese pentru a cădea la viperini. Iubea acea casă şi simţea că îi este reprezentativă, însă mereu avusese dubii pentru că ea nu ştia să lupte. Să omoare. Era prea miloasă, prea blândă. Văzuse oameni chinuiţi şi nu suportase să îi privească fără să strige atacatorului să termine. Cu toate astea, Lexie ştia să gândească. Era singurul lucru la care era conştientă că se pricepea într-adevăr. Mulţi îi spusese că psihicul era mai important decât lupta fizică, însă se găsise în multe situaţii în care se simţise inutilă.
  Nina era cea mai apropiată persoană pe care o cunoştea care să reprezinte un canon al viperinilor.
  Cu toate astea, Lexie nu era moale. Deşi majoritatea o considerau în acel fel, nu se lăsa uşor.
  'Bătuţi de soartă, huh?' întrebă ea, amuzată de naivitatea lui Chuck regăsită în acele cuvinte. 'Ia zi, pe tine cum 'te-a bătut soarta'?'