"grow up" he said.

[Melanie K. Gulden]

• Melanie oftă, înclinându-şi capul într-o parte şi arajându-şi mânecile rochiei. Îşi despletise părul ce-i ajungea până la şolduri şi îl pieptănase grijulie, citind în acelaşi timp scrisoarea de la mama sa. Era fericită să afle că o ducea mai bine şi că Marcia începuse să se obişnuiască cu Frida. Noua pisică pe care mama ei o găsise pe stradă devenea mai jucăuşă pe zi ce trece, iar Marcia îşi petrecea zilele ferind perdelele şi covoarele de gheruţele letale ale micii feline. Melanie zâmbi amuzată când imaginea i se formă în minte. O văzuse de multe ori pe Marci aşa, de fiecare dată când Lauren mai găsea câte un animal năpăstuit pe stradă.
  
  Rochia verde închis îi freca podeaua, lăsându-i umerii goi. Melanie scoase un nou oftat şi se întinse spre pelerina neagră şi îmblănită pe care şi-o legă la gât. Ieşi din castel cu paşi mari şi nu încetini până nu ieşise complet de pe domeniu. Când era suficient de sigur, Melanie Dispăru cu pocnet.
  Când Apăru în Londra, un orologiu anunţa clar şi tulburător venirea serii. Melanie îşi făcu drum spre camerele cu şeminee ascunse într-un depozit părăsit.
  
  Aruncă praful Zvrrr în flăcări cu gândul la toaletele incomode despre care îi povestise mama ei că se foloseau pe vremuri, şi spuse cu o voce cristalină şi clară: "Ministerul Magiei."
  Ieşi din flăcările albastre şi se trezi în mijlocul obijnuitei mulţimi de oameni serioşi, îmbrăcaţi în pelerine sobre sau costume. Melanie se amestecă în mulţime, neştiind cu exactitate scopul ei. Avea instrucţiunile de la mama ei bine înregistrate în minte, însă nu prea ştia de unde avea să înceapă.
  
  Simţi ceva pufos pe lângă glezna ei goală şi aproape că sări trei metri în sus. Se uită în jos şi reuşi să vadă doar coada dintr-o pisică neagră ce se strecura agilă printre oameni.
  Doi oameni, stăpânii presupu Melanie, o urmăreau grăbiţi, repetând "Midnight", ceea ce Melanie presupuse că era numele pisicii. Fata îi urmări intrigată, până când bărbatul prinse pisica şi i-o înapoie fetei. Atunci, Melanie începu încurcată să-şi facă de lucru cu altceva.
  
  Ceea ce o şocă şi o făcu să-şi reîndrepte atenţia spre cei doi fu un zgomot ascuţit care îi răni urechile. Melanie îşi acoperi urechile cu palmele, aplecându-se uşor. O văzu pe fată luând un inel din fântână, spunând ceva ce ea nu auzi, şi apoi punându-l pe deget. Zgomotul se opri brusc şi Melanie se ridică încet, prin ţiuitul ce-l auzea în urechi auzind doar "Eu sunt Brigitte Emmie Francis."
  "Ce a fost zgomotul ăla?" lăsă Melanie să-i scape, dându-şi seama mult prea târziu că spusese cu voce tare.