The words that became reality

[James Bradley]

James era speriat, infricosat mai bine zis, speriat parea un cuvant prea mic pentru a descrie senzatia lui din acel moment. Totusi la Capitan se uita cau curaj, deoarece stia ca daca arata frica Sean avea sa o foloseasca impotriva lui. Trebuia sa traga de timp stia asta, stia ca probabil Ema va aparea cu ajutoare, insa dupa cat timp? Nu putea sa il tina de vorba pe Sean o vesnicie, da cam asta era planul lui. Avea noroc ca omul din fata lui era un Non, ceea ce insemna ca nu il putea ataca de la distanta. Corp la corp, James mai pputea avea o sansa, normal daca Sean nu era un impatimit al batailor.

"Deci, cum vrei sa fie timpul tau de aici?" intreba Sean cu un zambet pe chip, "Sa sti baiete ca sunt constient de soarta mea. Te-am tras dupa mine, chiar daca stiu ca nu prea schimba cu nimic decizia care va fi luata asupra mea, aceeasta actiune spontana. Baiete stiu ca te crezi in siguranta, fiindca sunt un Non si nu pot sa fac vraji ca tine, insa te asigur ca am multa experienta in luptele de strada. Acum tu pari solid, insa nu stiu cat de bine sti sa te bati. As zice sa incercam, nu esti de acord?" Odata ce isi termina discursul, Sean se ridica de pe scaunul pe care statea si se aseza intr-o garda clasica pe care din fericire James stia cum s-o penetreze. "Ei bine ai de gand sa imi arati ce poti?" intreba Sean.
James scoase un mare oftat care se auzi probabil in toata casa si care ii dadu satisfactie lui Sean. Stia ca trebuia cat de cat sa il faca pe Capitan sa se simta stapan pe situatie pentru a putea iesi intreg de acolo. Daca il enerva, ei bine atunci s-ar putea ca Ema sa il care pe el, care cica trebuia sa fie un erou, in pachetele in care sa se afle bucatelele lui inapoi la Hogwarts