I'm still alive~

[Daniel Ryan Thompson]

Zâmbește finuț în colțul gurii, atunci când roșcata îl sărută pe obraz. Îi admiră pentru câteva clipe, chipul lipsit de impurități și trage aer adânc în piept, ascultând-o în liniște și pace - așa cum o făcea mereu. Începe să râdă amuzat la cuvintele ei, în special ”ce mare te-ai făcut” - știa că era înalt, însă nu-l deranja, îi plăcea să fie la înălțime. Surâde la acest gând, îndreptându-și din nou irișii neobișnuiți de albaștri către Irine. Își arcuiește slab sprâncenele la afirmația ei, căzând ușor pe gânduri.
- Nimănui nu i-ar face plăcere să lupte împotriva unei persoane dragi. Însă cum ții tu la casa ta, așa țin și eu la a mea! zâmbește jucăuș în colțul gurii și își încrucișează brațele la piept.
Zâmbetul îi dispare treptat de pe buze, atunci când aude cuvântul ”familie”. Nu-și plângea de milă în fața nimănui despre ceea ce trăise cu mulți ani în urmă dar nici bine nu-i pica. Însă mereu își păstra chipul luminat de către un zâmbet, așa cum o făcea și în clipa următoare. Era profund recunoscător părinților săi adoptivi că îi oferise o șansă ca aceasta, lucru pentru care venise și la Hogwarts să-și demonstreze talentul și pasiunea pentru magie. Își drege încet glasul, păstrându-și privirea blândă, fără să dea nimic de bănuit.
- Viața mea, după cum spui tu, este una bună, chiar foarte bună pot zice mai ales că am reușit să ajung aici. Părinții mei sunt chiar foarte bine, mulțumesc că ai întrebat. începe Daniel Ryan să răspundă, trecându-și mâna prin părul șaten și ciufulit apoi își lasă ușor privirea în jos. Nu prea mai este nimic interesant de povestit, despre mine. Aș vrea să te aud pe tine! adaugă tânărul și o privește din nou pe roșcată.