Dreams thrown in the rain!

[Joseph Edward Lestrange]

• Ningea. Din nou. De fapt, nu din nou. Nu se oprise ninsoarea cam de când se aşezase el acolo, privind drept înainte, cu coatele sprijinite de chitară, ca şi cum ar fi aşteptat să se întâmple ceva cu adevărat palpitant într-un oraş în care nimeni nu mai locuia. Se uită de pe piatra de cimitir pe care stătea, către mormântul celor doi Potteri şi se întrebă dacă, nu cumva, dacă moartea lor nu ar fi intervent niciodată, el nu ar mai fi existat. Pentru că tatăl lui s-a dus în China cu treabă de la Ordin, şi că, dacă aceasta nu ar fi existat niciodată, Lay nu ar fi avut niciodată şapte ani şi amintiri groaznice despre bunica sa care plângea în somn, având viziuni teribile. Toată acea copilărie a lui pe care a petrecut-o acasă, în locul pe care el îl considera acasă, şi, mai sigur, nu era aici, acum, aşteptând ca tatăl lui să îşi termine treaba aici. Nici nu ştia de ce îl luase cu el. Dar nu mai conta acum. Se apleacă peste chitară lovind corzie scurt, ciupindu-le, creând un sunet de scurtă durată de fiecare dată.