Don't dare to cry

[Ema Snow]

• Vechea poveste, hmm? Stia pe pielea ei. Intelegea. Vechile cosmaruri se intorsesera mai puternice ca niciodata dupa anul petrecut departe de umanitate. Vazuse oameni dragi murind. Intotdeauna presupusese ca moartea unui prieten va fi partea grea. Si era, nu exista niciun dubiu, insa destul de repede s-a clarificat ca viata ce venea dupa moarte era cu mult mai dificila. Cand venea vorba de moarte exista o suspendare a tot ce era normal, pentru o vreme. Emotiile puteau sa nu fie ascunse, treburile si responsabilitatie puteau fi usurate pentru putin timp. Dar apoi venea trairea vietii. Miscarea inevitabila inainte, intr-o lume care, in ciuda tuturor asteptarilor, isi continua cursul cam cum se intampla si inainte. Trairea era ceea ce Ema gasise dificil. Si uneori rasul. Si uneori sa respire. Erau momente in care era mai simplu, iar ea incepea sa creada ca poate va putea continua asa cum o facea inainte. Dar apoi venea durerea -uneori in momente neasteptate- si gasea din nou dificil sa creada ca lucrurile vor fi iar normale. Pentru ca nu vor fi. Nu in maniera veche de normal, oricum. Un nou, gol normal incepuse sa se formeze pentru ea.
  Isi scutura gandurile si isi ridica privirea spre Rosalie.
  " Nu vor veni dupa noi. Nu inca. Sunt prea putini cei ce au ramas loiali lui."