It’s 5 o’ clock in the morning~

[Drew Q. Gordon]

Un pas. Încă unul. Încă unul. Coridorul era gol, iar asta i se părea incredibil de ciudat. Dar, ce e drept, el îl văzuse numai plin. Voci şi strigăte, caiete căzând şi paşi grăbiţi către clase. Dacă de gândea mai bine, el nu se grăbea niciodată, chiar dacă ar fi trebuit să ajungă ăntr-un minut la clasă. Era mereu calm, şi asta îi făcea mereu pe cei din jurul lui să îşi iasă din minţi. Nu înţelegea de ce trebuie să se chinuie aşa de tare, sau, cel puţin, să se grăbească către o oră care nu avea nicio logică. Blondinul îşi închide ochii, lăsâdn aerul rece al nopţii să îi atingă chipul, oprindu-se fix în faţa uşii. Era prea linişte pentru el. În cele din urmă, îşi scoate căştile din buzunar şi dă drumul la muzică, alegând să asculte Born to die de la Lana del Ray. Fredonă versurile uşor plictisit, mergându cu paşi mici prin iarba umedă, neştiind exact ce să facă. Nu îşi aducea aminte parola de la cameră şi până pe la şapte jumătate, nu avea ce să facă în castel. Se simţea obosit, poate din cauză că de două zile nu a mai dormit, dar poate că şi din cauza testelor care i se adunau pe cap toate deodată.
Se opreşte lângă un copac,îl înconjoară şi se aşează rezemat de acesta, cu gândul că aşa nu îl va vedea şi, poate, va reuşi să închidă un ochi. Ironic, se gândi la faptul că, dacă s-ar fi dus în Camera Necesităţii de aseară, când a plecat din Bibliotecă, acum putea să doarmă undeva la căldură, nu în frigul de aici, poate că nu ar fi fost aşa de sictirit şi poate că nu ar fi dormit pe el la primele ore astăzi. Nici nu ştia ce zi a săptămânii este. Îşi opri muzica, pentru că nu putea adormi, şi stă cu ochii închişi, auzind paşi rapizi venind înspre el. Strânge din buze, rugându-se ca acel cineva să îşi aleagă alt copac, înafară de acesta. Erau destule aici. Însă când aude cum se aşează la baza lui nu mai are nimic de făcut decât să ofteze, scoţându-şi căştile din urechi. Aude o voce feminină şi tresare, pentru că i se părea mult prea cunoscută.
- Ai venit să faci gălăgie? se auzi spunând, surprinzându-se chiar şi pe el.
Îşi muşcă buza, trecându-şi mâinile prin părul blond, vrând să îşi scoată un ochi sau aşa ceva. De ce a treuit să deschidă gura? Pentru că era prost, normal. Nu putea să tacă. Era împotriva lui Drew cel sictirit, care moare acum de somn, iar un altul, senin şi extrem de prietenos se năştea. Ura asta.