just by my left brain

[Berny McNair]

Berny zambi in sinea lui desi incerca sa si-l ascunda. Ii placea acea latura dura a fetei care trecuse prin o serie de intamplari neplacute. Asta o facea mai speciala, mai puternica, mai atractiva.
"Eu am avut o viata foarte usoara dupa cum cred ca ti-am mai zis. Parintii mei m-au lasat sa fac ce vreau si asta am facut. Nu mi-a murit nimeni, toti bunicii mei sunt inca in viata...cam atat despre mine..." incepu Berny sa rada ducandu-si timid o mana la ceafa si scarpinandu-si-o incet.

Simtea cum acea jumatate de ora trece mai greu decat toate jumatatile de ora de pana atunci din viata lui. Stia ca din momentul in care va avea saintre pe usa, mama lui va sari intr-o criza de extaz la el in brate si-i va pune o mie de intrebari despre el si despre sora lui si bineinteles ca nu ar putea sa o rateze pe fata ce se afla cu el.
Dupa cateva minute, Berny tresari atunci cand trenul se opri, anuntand statia Corringham. Fara sa isi dea seama, Berny incepu sa se joace nervos cu carliontii din par.
"HEh...cred ca am ajuns..." spuse Berny cu jumatate de gura, luand-o inainte spre usa de la iesire.

O privi pe fata pentru a-si da seama de expresia fetei ei , insa nu putu citi nimic. Ii placea la nebunie lucrul asta. Avea mereu un mister aparte care-l facea curios si care-l facea sa-si doreasca sa o cunoasca mai mult.
"Mai avem vreo zece minute de mers pe jos dar uite...Aceea este casa! Cea care se afla pe deal. "
Berny arata cu mana spre un conac care arata destul de vechi dar care avea acea eleganta specifica a secolului saisprezece.
"Nu e cine stie ce, dar sper sa iti placa..." continua Berny afisand iar acel zambet ravasitor.