I am alive

[Roran S. Thorbjörn]

• Irene încuviinţă din cap, ca şi cum ar afirma că înţelese. Nu-i stătea în obicei să fie atât de primitoare, însă această mică roşcată îi căzu cu tronc de la prima vedere.
  - Ştiu la ce te referi, îi spuse Irene, făcându-i scurt cu ochiul. Nu ai linişte nici pentru propriile tale gânduri.
  Trebuia să recunoască că devenea pe zi ce trece ciudata satului. Cobora jos doar când îi mai trebuia mâncare sau alte provizii. Mergea aşa de rar în sat încât de întrebă câteodată dacă o mai cunoştea pe aici cineva.
  
  Uitase să socializeze şi ceea ce i se părea ciudat era faptul că nu se simţea deloc rău în legătură cu asta. De fapt, se simţea perfect în singurătate. Îşi amintea de vremurile în care chiar încercase să se facă plăcută, când îşi folosea şarmul pentru femeile şi bărbaţii de seamă şi era atât de adorată. Uitase de mult cum să facă acest lucru şi, chiar dacă şi-ar aminti, nu ar mai avea niciun rost. Învăţase de mult faptul că acele atenţii însemnau nimic pe lângă pace sufletească.
  
  - Poţi să te plimbi cu mine, dacă vrei, se oferi Irene. E o moşie mare, aş putea să-ţi arăt împrejurimile.
  
  OCC: Scuze pentru întârzierea uriaşă X_X