Witch, please

[Colin Hawkeye Rovson]

• Se aseza langa Arlin, aratand precum un copil de gradinita ce dorea sa i se dea o jucarie anume si statea precum un Sfant. Spatele drept, dar umerii usor plecati, ochii mari si un zambet sovaitor pe buze. Desigur, un zambet menit sa nu reprezinte tocmai lupta dintre seriozitate si entuziasm. Isi puse mainile in poala, uitandu-se pierdut la clapele din fata sa.
  " O lebada din Irlanda. Stii, grifonul ala a avut mare dreptate cand a zis ca esti o pasare irlandeza" mustaci el.
  Lacul lebedelor. Atata timp, atata clasicism, atata gratie. Simtea brusc o nevoie teribila de a lua primul tren spre Londra si a se duce la un spectacol de balet, rugandu-se sa scape de vesnicul impiedicat interior, fie numai si pentru cateva minute. Si da, Hawk era un impiedicat interior, caci, daca nu ar fi avut asta in sange, sigur ar fi scapat repede de astfel de stangacii.
  Era pierdut, impietrit, dar fascinat si moale, privind cu un interes aproape comic felul in care se jucau degetele. Mana lui ramase pe clape.
  " Sa inteleg ca asta e un do, iar asta este atunci un re" facu el si le apasa timid. Sunetul ce ii zbarnaia in urechi era identic cu cel stiut la chitara. Numara clapele, incerca sa-si dea seama la ce folosesc cele negre, iar apoi isi lasa mana sa-si faca de cap. Repeta ceea ce vazu la Arlin, incurcandu-se de doua ori. De fiecare data se stramba si o lua de la capat. Pana ii iesi. Incerca sa improvizeze, dar se dovedi un fel de 'melc-melc' extrem de afon. Isi scarpina ceafa.
  " Cum poti sa faci asta? Adica, sunt pur si simplu atat de multe clape!"