The vast compass of the ocean

[James R. Nolan]

• James o privi pe Melanie care nu fu prea fericită de faptul că întrerupse liniştea. Îi ascultă cuvintele, apoi zâmbi, deşi în sinea lui era şi el puţin enervat de propria persoană.
  Se îndreptau spre casă, pe aceeaşi poteca pe care venise, iar Melanie era foarte agitată, aruncând priviri în îngrijorate în toate părţile. James fu brusc conştient de faptul că soarele era apropiat de asfinţit. Asta însemna că era aproape timpul să plece. Îi era puţin groază să o ia la pas pe timpul nopţii în pădure, însă avea ciudata impresie că era mai bine decât ziua. Degeaba oamenii spuneau că animalele se trezeau noaptea pentru că adevărul era că majoritatea prădătorilor vânau pe timpul zilei. Va avea o baghetă la el şi nu se va atinge de nordul pădurii. Oricum, de acolo venise, ar fi fost o prostie să o ia înapoi.
  Îşi continuară drumul în tăcere, James hotărându-se să o lase pe Melanie să fiarbă înăuntrul ei până se linişteşte. Se apropiau de căsuţa mică de lemn şi bărbatul simţea cu fiecare pas cum o nervozitate ciudată îl cuprindea. Aproape că roşea. Ce naiba era cu el?
  La urma urmei, nu era prea greu să plece pur şi simplu şi să o lase pe Melanie acolo, nu? Adică, Melanie se descurcase fără el şi până acum, de ce începea să se îngrijoreze pentru ea? Dacă centaurii ăia primitivi încercau să o omoare. Îşi drese glasul, alungându-şi toate acele gânduri şi se opri în pragul uşii de la intrare, lăsând-o doar pe Melanie să intre.
  'Soarele asfinţeşte,' spuse el, subliniând evidentul. 'Ştii că e timpul să plec, nu?'