Derutat

[Jonathan Argus]

Jonathan înghiți în sec, nemișcat, cu genunchii aproape lipiți de pământ. Îi simțea pulsul cum îi bătea în tâmple, mai repede decât ar fi vrut, și se străduia să nu lase privirea să-i cadă în jos, acolo unde buzunarul gol îi ardea ca o rană deschisă.

Nu era obișnuit să fie tratat cu răceală, dar nici nu se putea supăra cu adevărat pe tânăra din fața lui. Poate chiar avea dreptate. Poate că el arăta ca un bădăran, apărând brusc în fața ei, acoperit de praf, bâlbâindu-se în loc să vorbească normal. Încercă să își adune curajul, dar singurul lucru pe care îl simți era disperarea.

– Te rog… ai cumva… ai văzut niște monede? adică… galeoni… pe jos? izbucni el, cu glasul aproape frânt, întinzând mâinile neajutorat spre caldarâm. Nu știu cum… dar cred că i-am pierdut.

Își lăsă ochii să fugă peste piatra cubică, cercetând în jur cu o atenție nebunească. Nu găsi însă nimic, nici măcar o urmă de metal care să strălucească în lumina soarelui. Aerul i se păru mai greu, iar stomacul i se strânse și mai tare.

Într-o ultimă încercare, Jonathan își ridică din nou privirea spre necunoscuta care îl etichetase atât de simplu. Nu îi spuse nimic de data asta. Doar o privi cu disperarea copilului care știe că, fără ajutor, totul s-ar putea nărui înainte să fi început.