Umbrele Azkabanului

[Jonathan Argus]

Jonathan își aranja cu grijă bagajul mic, abia suficient cât să încapă în ghiozdanul său uzat, plin de cărți, pergamente și câteva merinde pe care le luase de acasă. Vizita la Azkaban nu era ceva obișnuit, iar gândul de a-și vedea unchiul în închisoare îl făcea să simtă un fior amestecat cu teamă și curiozitate. „Nu e ca la Hogwarts… aici nu vin oameni să te salute, să-ți ofere dulciuri sau să-ți povestească trucuri magice… aici e… Azkaban”, își spuse, întorcându-se de câteva ori în fața oglinzii, încercând să-și înăbușe emoțiile.
Știa că va trebui să fie extrem de atent. Ziarele vrăjitorilor relataseră povești despre prizonierii care nu mai ieșeau la fel după o lună, despre spiritele care păzeau zidurile și despre dementorii care vegheau permanent. Și totuși, gândul la unchiul său era mai puternic decât orice teamă. Își aminti cum tatăl său îi povestise despre fratele lui, înainte ca acesta să fie arestat: un om bun, dar prins în circumstanțe greșite.
Își luă pelerina, o apucă strâns pe umeri și scoase praful de Apariție. Inspiră adânc, întrebându-se dacă avea să fie suficient de concentrat pentru a nu greși destinația. „Azkaban… să nu greșesc. Să nu… apari într-un zid… sau… în apă.” Tremurul îi făcea mâinile să tremure ușor, dar respiră adânc și murmură:
„Azkaban…”
Într-o clipă, totul dispăru în jurul său, iar senzația de cădere liberă îl făcu să își strângă ghiozdanul mai aproape. Când privirea îi reveni la realitate, se afla într-un decor sumbru, cu ziduri înalte, negre, înconjurat de ceață și de un aer rece care pătrundea până la oase. Pășind încet pe aleea pietruită, Jonathan simți priviri nevăzute care îl urmăreau, iar fiecare sunet – foșnetul hainelor, ecoul pașilor săi – îi părea mai intens decât fusese vreodată.
Gândul că trebuia să-și caute unchiul printre sute de celule îl făcu să-și strângă brațele în jurul pelerinei. Era o teroare diferită de orice experimentase la Hogwarts: aici nu existau jocuri sau râsete, doar ziduri reci, ironice, care păreau să șoptească secretele tuturor celor care fuseseră prinși.
Și, în mijlocul fricii, Jonathan își amintea de imaginea unchiului său – un bărbat cu zâmbet cald, care îi dăduse prima baghetă adevărată și îl învățase să facă primele incantații în grădina casei lor. „Trebuie să-l găsesc… trebuie să știu că e bine”, își spuse, cu voce joasă, tremurând, dar hotărât să meargă înainte.
Pe măsură ce se apropia de celulele înalte, o adiere stranie îl făcu să închidă ochii pentru o clipă. Deschizându-i din nou, Jonathan zări silueta unchiului său, palidă, dar încă recunoscătoare, care îl aștepta cu brațele întinse dincolo de gratii. Respirația îi reveni ușor, iar pentru prima dată de când ajunsese aici, frica începu să se transforme în curaj.