Întunericul e absența luminii

[Christine Fournier]

Capitolul 2: Fisura din Clepsidră
Trecuseră exact zece minute de la începerea cursului de Poțiuni Avansate pentru anul șapte. În laboratorul din pivniță, singurul sunet care se auzea era cel al penelor de gâscă care zgâriau pergamentul și bolborositul înăbușit al unei Licori a Păcii, aflată în faza de fierbere. Dante Richard Wahlen stătea la catedră, cu spatele drept, corectând lucrări cu o cerneală neagră ca noaptea. Atmosfera era atât de tensionată încât elevii abia îndrăzneau să respire prea tare. Dante nu tolera greșelile. Și, mai presus de orice, nu tolera lipsa de disciplină.
Deodată, ușa grea de stejar se deschise cu un scârțâit scurt.
Toate privirile se întorseră instantaneu spre intrare. În prag stătea Rosalie de Villeneuve. Avea cravata galben-neagră de la Astropufi (Hufflepuff) ușor strâmbă, câteva fire din părul castaniu îi scăpaseră din agrafă, iar ochii ei mari, de un căprui cald, reflectau o panică sinceră. Toată ființa ei emana o puritate și o inocență greu de găsit la vârsta de 17 ani.
Șocul din sală a fost aproape palpabil. Rosalie provenea dintr-una dintre cele mai vechi și respectate familii de Sânge Pur (Pure-blood) din Europa magică. Dar, spre deosebire de aroganța multor semeni de-ai ei, Rosalie era de o modestie rară, incredibil de harnică și, până în acea zi, de o punctualitate ireproșabilă. Reușea întotdeauna să obțină „Remarcabil” la cele mai complexe eseurile de alchimie, mintea ei sclipitoare operând cu o logică impecabilă. Ea era geniul clasei, protejata întregului castel pentru bunătatea ei nativă.
Dante nu își ridică imediat privirea din pergamente. Își lăsă pană jos cu o mișcare calculată, își încrucișă degetele lungi pe masă și abia atunci își pironi ochii albaștri, tăioși ca lamele de gheață, asupra fetei.
— Zece minute, domnișoară de Villeneuve, rosti Dante. Vocea lui, deși joasă, tăie liniștea din încăpere ca un brici. Clepsidra Casei Hufflepuff a pierdut deja zece puncte pentru fiecare minut de indolență.
— Îmi cer scuze, profesore Wahlen, spuse Rosalie, iar vocea ei tremură ușor, deși încerca să rămână demnă. Directoarea m-a reținut în biroul ei pentru a discuta despre bursa mea de cercetare... am venit cât de repede am putut.
— Nu mă interesează scuzele dumneavoastră și nici prioritățile directoarei, o întrerupse Dante, ridicându-se în picioare. Mantia lui neagră căzu în falduri perfecte. Punctualitatea nu este o opțiune la orele mele, nici măcar pentru moștenitoarea familiei de Villeneuve. Faptul că aveți un arbore genealogic impecabil și o minte strălucită nu vă oferă privilegii.
Rosalie își lăsă privirea în jos, cu obrajii îmbujorați de o jenă profundă. Ea nu căuta niciodată privilegii; pur și simplu fusese o victimă a circumstanțelor.
— Mergeți la locul dumneavoastră, adăugă Dante, privind-o de sus. Iar diseară, la ora opt fix, vă aștept în acest laborator pentru detenție. Vom vedea dacă rigurozitatea pe care o ignorați ziua poate fi învățată în timpul nopții.
La ora opt seara, coridoarele castelului erau deja pustii și cufundate în penumbră. Rosalie bătu la ușa laboratorului exact la fix. Când intră, îl găsi pe Dante în spatele unei mese lungi, pe care se aflau zeci de borcane acoperite de praf și funingine, pline cu ingrediente rare și periculoase: ochi de broască zvântați, rădăcini de mandragoră uscată și spini de porc spinos.
Dante nu purta mantia lungă de curs, ci doar o vestă neagră, strânsă pe corp, și cămașa cu mânecile suflecate până la coate, dezvăluind antebrațele palide, dar puternice. Pe cel stâng, pielea era complet acoperită de material, ascunzând secretul întunecat care ar fi putut distruge Hogwarts-ul.
— Nu avem nevoie de baghetă pentru ce veți face în această seară, domnișoară de Villeneuve, spuse Dante, fără să o privească, în timp ce turna un lichid vâscos într-o eprubetă. Veți curăța și veți sorta aceste ingrediente manual. Magia lenevește mintea. Vreau să simțiți greutatea muncii fizice.
Rosalie își puse geanta deoparte și se așeză la masă, luând un cuțit mic de argint pentru a curăța rădăcinile. Timp de o oră, în încăpere nu s-a auzit decât tactul ceasului de perete și tăiatul ritmic al plantelor.
Dante lucra la propria lui licoare experimentală, dar privirea lui se muta periodic, pe ascuns, spre Rosalie. O observa cu o atenție rece, aproape chirurgicală. Fata asta era exact tipul de vrăjitoare pe care el și fratele său o doreau în Noua Ordine: sânge pur, inteligență de geniu, capabilă să ducă mai departe măreția magiei. Totuși, inocența ei naivă, blândețea cu care îi trata pe toți elevii — inclusiv pe cei născuți din Încuiați— îl irita profund. O considera o risipă de potențial, o minte sclipitoare alterată de idealurile moderne ale toleranței.
Deodată, Rosalie rupse tăcerea, fără să își ridice ochii mari și luminoși de la rădăcina de mandragoră:
— Știți, profesore... mulți spun că sunteți doar un om rece care urăște elevii. Dar eu cred că sunteți doar speriat.
Dante îngheță cu flaconul de argint în mână. Aerul din cameră păru să scadă instantaneu cu câteva grade. Își întoarse încet capul spre ea, cu o expresie de o periculozitate extremă, ochii săi albaștri îngustându-se.
— Ce ai spus? întrebă el, renunțând la pluralul politicos, vocea lui coborând într-un registru șoptit, de o intensitate amenințătoare ce ar fi făcut orice alt elev să plângă de frică.