Întunericul e absența luminii

[Christine Fournier]

Capitolul 4: Ecuația Frustrării și Fructul Interzis
În nopțile care au urmat, biroul din pivniță devenise pentru Dante un spațiu al torturii mentale. În mod normal, mintea lui funcționa ca o poțiune perfect filtrată: rece, stabilă, fără sedimente. Acum însă, chipul lui Rosalie de Villeneuve îi perturba fiecare gând.
Se plimba tăcut prin cameră, cu o licoare de chihlimbar într-un pahar de cristal, privind flăcările verzi din șemineu. Se simțea profund iritat de propria slăbiciune. El, mândru absolvent al Casei Viperinilor (Slytherin), fost șef de promoție, geniu al alchimiei și liderul din umbră al Devoratorilor Morții, să fie obsedat de o Astropufită? Era de-a dreptul ridicol.
Pentru Dante, cei din Hufflepuff fuseseră întotdeauna sinonimi cu mediocritatea tolerantă — vrăjitori buni la suflet, dar naivi, fără ambiție, dispuși să împartă magia cu oricine, inclusiv cu cei cu sânge-mâl. Chiar dacă Rosalie avea un sânge pur ireproșabil și o inteligență sclipitoare, inocența ei o plasa automat în tabăra greșită. Ea era genul de persoană care ar fi ales oricând idealurile pacifiste ale Ordinului Phoenix în locul Noii Ordini radicale pe care o pregătea el alături de fratele său, în care cei cu sânge-mâl urmau să fie excluși definitiv din școli și de la orice loc de muncă. Nu voia și nu putea să o tragă în cercul lui de umbre; ar fi însemnat să o distrugă sau să fie el trădat.
„Este doar o iluzie temporară. O anomalie biologică”, își repeta Dante, strângând paharul în mână. Gândul că acea copilă de 17 ani îi zdruncinase autocontrolul îl înfuria. Trebuia să demonstreze că totul fusese doar în capul lui, o simplă fascinație trecătoare pentru o minte academică rară. Și singura cale de a scăpa de o obsesie era să o înfrunte direct.

---

Între timp, în Turnul Hufflepuff, Rosalie nu își găsea pacea. Stătea pe pervazul înalt al ferestrei, privind stelele, cu un volum greu de Alchimie Ancientă deschis pe genunchi. Paginile rămăseseră neîntoarse de o oră.
În sinea ei, se declanșase o furtună. Toată viața fusese învățată să caute ce este mai bun în oameni, dar profesorul Wahlen emana ceva periculos, un magnetism întunecat care o speria și o atrăgea în același timp. Își atingea buzele pe ascuns, amintindu-și cât de aproape fusese el în acea seară. Știa că este greșit. Era profesorul ei, un bărbat rece, distant, poate chiar crud. Și totuși, privirea lui albastră îi bântuia visele. Simțea că sub masca lui de gheață se ascunde un secret uriaș, un foc gata să mistuie întregul castel.

---

Trei zile mai târziu, ocazia perfectă se ivi. Dante trimise o bufniță neagră, elegantă, cu un bilet scurt, sigilat cu ceară verde:
„Domnișoară de Villeneuve, am analizat propunerea dumneavoastră de cercetare pentru bursa ministerială. Structura eseului prezintă lacune logice în capitolul dedicat interacțiunii dintre veninul de Basilisc și esența de Dictam. Vă aștept în biroul meu joi, la ora 16:00, pentru a corecta aceste erori profesionale. Punctualitatea nu este negociabilă. — P.W.”
Când Rosalie bătu la ușa biroului său la ora fixată, inima îi bătea atât de tare încât era sigură că se auzea pe coridor. Intră și îl găsi pe Dante scriind la biroul lui masiv de abanos. De data aceasta, camera era inundată de o lumină difuză de după-amiază, care îi făcea profilul tăios să pară sculptat în marmură.
— Închide ușa, Rosalie, spuse el fără să își ridice privirea, folosindu-i din nou prenumele cu acea familiaritate distanțată care o făcea să tremure.
Fata execută ordinul, strângând dosarul cu notele ei la piept. Păși spre birou, iar Dante își ridică în sfârșit ochii. O privi intens, încercând activ să găsească un defect. Voia să își demonstreze că nu este atât de frumoasă, că inocența ei este doar o mască plictisitoare. Însă, când razele soarelui de toamnă îi mângâiară părul castaniu și îi puseră în valoare ochii mari, calzi și plini de o curiozitate curată, Dante simți cum toată rezistența lui se prăbușește. Era mai hipnotizantă decât în penumbra serii.
— Așadar... spuse el, ridicându-se și luând pergamentul ei de pe masă, făcând ocolul biroului pentru a se opri din nou periculos de aproape de ea. Susții că purificarea sângelui în poțiunile de regenerare poate fi obținută fără un catalizator de natură întunecată. O teorie extrem de... optimistă. Și complet naivă. La fel ca tine.
Rosalie își îndreptă spatele, simțind cum instinctul ei de geniu academic se activează, în ciuda emoțiilor care o copleșeau.
— Nu este naivă, profesore, spuse ea, privindu-l direct de jos în sus, cu o îndrăzneală inocentă. Magia albă, pură, are propria ei geometrie stabilă. Nu ai nevoie de distrugere sau de elemente interzise pentru a obține perfecțiunea. Dumneavoastră căutați mereu calea cea mai aspră, cea mai violentă, pentru că refuzați să credeți că armonia poate exista fără control absolut.
Dante făcu încă un pas. Era atât de aproape încât îi simțea căldura corpului. Își ridică o mână lungă, cu degete aristocratice, și, într-un gest care îi încălcă toate regulile autoimpuse, îi ridică ușor bărbia cu două degete, forțând-o să îi susțină privirea incendiară.
— Armonia este o minciună pentru cei slabi, Rosalie, șopti el, iar vocea lui coborî într-un registrru atât de intim încât aerul dintre ei deveni electric. Lumea reală se bazează pe putere și selecție. Te joci cu concepte pe care mintea ta curată nu le înțelege. Spune-mi... ce te face să crezi că poți schimba regulile jocului meu?